Aleatoriile unui ateu

   Alerg, campia intinsa parca ma imbie sa fug din ce in ce mai repede. Alerg, scap, evadez, sunt plina de adrenalina si parca durerea se scurge cu fiecare fir de iarba zdrobit in furia fugii mele. Alerg si ma indrept spre necunoscut. Alerg si ar trebui sa ma opresc, stiu ca TREBUIE sa ma uit in jur, sa ma orientez, sa fac un plan, dar NU POT, alerg si fuga ma elibereaza, imi descatuseaza bratele sa pot simti iarasi senzati de bine. Alerg!

Dar cum toate au un sfarsit, fuga mea se pierde usor intr-un mers plin de angoasa. Cum am ajuns in padure? Cand a disparut soarele puternic ce ma mangaia, imi oferea caldura, liniste, bine? Cand au disparut floricelele frumos mirositoare ce-mi mangaiau fuga in delicata lor existenta statornica? Cand am patruns in acest taram intunecat, plin de umbre care se strecoara pana in adancul sufletului meu, sporind angoasa, fugarind binele ca si cum ar fi un intrus colorat intr-o lume sufocata de nuante de gri? Cand s-a transformat atingerea lina a ierbii proapete intr-un torent de lovituri usturatoare a crengilor uscate?

Ma impleticesc in radacini si trunchiuri, simt cum pielea imi este crestata de crengile ce atarna amenintator in jurul meu, parca incercand sa creeze o bariera de durere fizica intre trupul meu deja istovit si ceea ce poate in curand va fi un luminis de bine in mijlocul torturii, as vrea sa alerg, dar nu mai pot. Sunt condamnata sa strabat aceasta inchisoare macabra in pas marunt, usor. Daca alerg acum nu ma voi mai putea opri niciodata, si niciodata suna atat de aproape in acest caz …

Este greu drumul prin padure, pasii mi se afunda in noroiul rece, cu grija si teama de a nu fi inghititi la urmatoarea miscare gresita. Este frig si este intuneric, dar continui sa merg, continui sa primesc cu stoicism loviturile crengilor, sunt convinsa ca acesta nu este un mars sisific iar capatul curcubeului este intotdeauna la marginea intunericului.

Sunt pierduta, singura, mi-e frig si MI-E FRICA! Ma impiedic de un trunchi, noroiul glacial imi ofera o imbratisare lacoma. Simt pentru o secunda ca mi-e bine, sunt prea obosita sa mai pot continua iar masa neagra si densa a inceput sa ma cuprinda incetul cu incetul. Curand voi deveni una cu padurea.

NU! Trebuie sa ma ridic! Mainile imi sunt amortite iar picioarele grele ca de plumb. O durere covarsitoare imi strabate coloana cand incerc sa ma misc. e al naibii de greu, dar ma lupt si reusesc.

A inceput o ploaie deasa. Picaturile mici si reci ma lovesc in fata cu o furie oarba. Simt ca-mi croiesc loc printr-o rafala de gloante de gheata. Nu m-au doborat inca, imi tarai cu ultimii stropi de putere carcasa golita si invinetita spre liziera padurii. Poate ca totusi firul slab si luminos ce se intrezareste este cu adevarat o cale de iesire din iadul verde, umed si apasator ce incearca sa ma inghita cu fiecare miscare pe care o fac.

Ce faci atunci cand ajungi la destinatie dupa un drum covarsitor si iti este frica sa faci ultimul pas? Iti este frica de liniste, de bine? Te gandesti ca poate umbra padurii iti era un prieten mai de nadejde, era mai greu, dar nu erai in camp deschis, in bataia directa a pustii, nu trebuia sa infrunti totul cu pieptul inainte, te puteai ascunde cu usurinta, facandu-te nevazut, ducand o existenta de umbra.

Inghet! Se aude un fosnet, un marait. Intorc capul si o pereche de ochi galbeni ma privesc cu interes. Fata este schimonosita intr-un rictus ciudat. Lupii pot zambi?

Deodata simt cum sangele incepe iar sa-mi curga prin veche, sa goneasca cu sute de kilometri la ora, alungand apatia in torentul nebun de adrenalina. Membrele imi sunt iarasi usoare si simt ca pot fugi iarasi. Alerg! Lacrimile imi siroiesc pe obraji, adrenalina hranindu-ma, alintandu-ma cu dulceata ei ca o mama reunita cu copilul ratacit.

Plutesc! Pamantul se termina brusc! Marginea prapastiei era ascunsa in desisul colorat si vesel de fructe otravitoare. Cad! Apa!

E o senzatie ciudata. Simti ca totul in jurul tau te apasa, simti ca nu mai exista nimic de care sa te poti agata, esti intr-o deriva totala, si totusi, simti ca esti stapan. Atunci cand pierzi controlul, atunci cand esti mai neajutorat decat o samanta de papadie in bataia vantului, atunci cand greutatea enorma a cascadei se metamorfozeaza intr-o liniste descarceranta a lacului, atunci, pentru cateva moment, simti ca traiesti. E pacat ca prezentul se transforma in trecut inainte ca firul de nisip sa atinga fundul clepsidrei, e pacat ca simti ca traiesti cu adevarat si in secunda in care constientizezi acest lucru, simti déjà ca ai trait. E un moment atat de scurt si atat de frumos pe langa care noaptea Valpurgiei ar parea doar un festival plictisitor.

E ciudat cum astepti o viata sa-ti incepi viata si in ultimele secunde realizezi ca timpul petrecut in sala de asteptare nu a fost altceva decat timp pierdut asteptand sa plece trenul tau, tren care a plecat de mult, a plecat fara sa stii, fara sa te anunte cineva  de la ce linie sau la ce ora pleaca, a plecat siret, a plecat incet, dar a plecat.

E uimitoare relativitatea timpului, mai ales atunci cand ultimul graunte de nisip se indreapta vertiginous spre gatul subtire al clepsidrei. Cade! Cade incet pentru ca in comformismul sau gravitational cade in golul amintirilor, trairilor, a regretelor si a remuscarilor, pare un veac, o calatorie lunga care i-ar starni invidia lui Magellan. Cade repede, pentru ca adrenalina este un combustibil mai puternic decat orice tip de kerosen. Cade si nu exista nicio plasa, nicio bariera, nimic care sa-l poata opri. Cade!

Liniste! Calm! As fi rasuflat usurata daca nu ar fi fost tot acest volum de apa care ma apasa din toate partile. Pana si focul din plamani s-a stins, s-au resemnat. Intr-o viata plina de resemnare era urmatorul pas firesc. Pana si instinctul animalic de supravietuire s-a domolit si s-a impacat cu inceputul sfarsitului. Arde! Dar intr-un mod placut. E cald si simt ca zbor, plutesc deasupra fimului vietii mele. Frica! Daca deschid ochii se va opri? Albastru! E un ocean de culoare. Nu m-am gandit niciodata ca albastrul poate avea atatea nuante. Remuscari! Am trait inconjurata de frumos, dar am ales sa vad grotescul. Regret! Au fost atatea clipe de izolare, de depresie, de falsitate si un teatru absurd al vietii. Ma puteam bucura de lucrurile gratuite care aduc linstea, fericirea. Iluminare! O gura de aer este o obisnuinta. Ar fi frumos sa ma mai pot bucura acum de un ultimo ciclu respirator. Libertate! Plutesc, sunt un fir de papadie in bataia vantului. Fericire! SFARSIT!