Miros de weekend. Este ciudat cum entuziasmul frenetic ce se instala de obicei cu prima rafala este acum pierdut. Sunt doar niste zile de odihna. Am imbatranit. Ma gandesc la somn felin, filme lungi si tema la rusa. Clar imi va ramane loc in agenda. Pagini goale, asteptand parca sa fie umplute de cuvinte aruncate alandala, dar semnificative. Ce usor era in tinerete sa tii un jurnal. Se intamplau atat de multe incat seara pixul obisnuia sa danseze frenetic printre randuri intr-un maraton al “amintitului”.
Incomming call “Oana”. Si apoi nume dragi s-au tot perindat pe ecranul telefonului timp de cateva ore. Angi, Chistian, Fifica, Andreea, Bobby. Vineri seara imi notez cu entuziasm crescand “Maine plec la Constanta, maine plec acasa :) “
Sunetul alarmei de dimineata este odios. E ca si cum ti-ai asculta visele si comfortul fiind ucise cu brutalitate intr-un lagar nazist. Doar ca in dimineata aceasta, astazi, 12-03-2012, alarma este doar un zgomot de fundal.
06:30 : Ma trezesc, fac cafeaua. Este inceputul unei aventuri mitice cu vikingi, rusi, hippioti aruncati in Olimp.
08:00 : In gara intalnim figuri colorate care au probleme cu cifrele. Radem, glumim, peisajul familiar incepe sa se contureze.
08:15 : Pleaca trenul. This is it, it’s really happening, dupa luni de zile ne vom reintalni in formula magica ce aduce tineretea disipata inapoi pe carcasele noastre imbatranite. Incepem sa tesem ipoteze, sa creem scenarii, sa radem, sa povestim. Trenul merge agale ca si conversatia.
11:35 : Am ajuns. Doamne cat de familiar este peisajul. Din gloata de oameni de la intrarea din gara se desprind doua figuri. Singurii oameni pe care chiar ii vedem. Angi si Andreea. Group hug!!! Ruj pe camasa lui Cristi de la Angi :))
12:00 : Ajungem in Vama. Ne hotaram sa bem ca nemtii si sa adoptam o abordare hippie.
12:30 : AC/DC The jack :D
13:10 : Arrival of Oana
13:11 (Angi) : Angi doesn’t give a fuck
13:12 (Angi) : Angi s-a uitat la curu lui Oana cand a plecat sa-si ia bere.
(Cristi) : DUPA AIA : I FLY LIKE PAPER
ANGI IS STILL POOR
EVERYONE ELSE IS HAPPY
Me 2 :D :))
13:22 (Andreea) : eu sunt rautacioasa =)) mi-a fost dor de asta
13:23 (Andreea) : Cafeaua s-a varsat, nu e vina Cristinei =))
13:24 (Angi) : jurnalul a ajuns pe mana lui Angi;
Roses are red
Violets are Blue
There’s gas in your shower
Because you’re a Jew
13:20 (Sica) : Vroiam sa scriu ceva. Nu mai stiu ce. Dubioasa treaba. Sper sa-mi aduc aminte.
13:32 (Oana) : The Jack again!!! Yeah!!!
13:16 : Oana varsa cafeaua :))
13:37 (Cristi) : Apa trece piatra la rinichi ramane
Angi e indesat cu o p**a de camila
14:13 (Angi) : Facem glume, radem, s-au asezat niste fraieri langa noi, nu putem aprinde jointul :( ... Plm, astept sa mai treaca timpu, poate termina berea si pleaca ... intre timp ma gandesc de ce nu are Oana un decolteu mai adanc ... incerc sa fiu atent la conversatiile voastre, dar mai degraba ascult muzica :))) Am ragait.
14:57 : I still can’t believe I’m here. Marley goes on!!!
15:25 (Oana) : In anumite momente e un dezavantaj sa fii treaz .... :))) :(((
15 :27: Auzi, batista asta iti miroase a cloroform?!
15:31 (Oana) : Drunk people are drunk !! :)))
15:42 (Angi) : S-a adus vorba de Anca Oae :x
15 si ceva (Cristi) : ANCA OAE IS PACKIN’
15:41 (Andreea) : discutii despre un posibil act sexual. Viol!?! Angi vrea sa fie violat de o fata :)))
15:59 (Angi) : a venit Bobi
Noi suntem rupti in gura :D In a good way :D
16:03 (Bobby) : Agenda a ajuns pe mana lui Bobby. Viata pare mai amuzanta in starea lor .... trebuie sa recuperez.
16:04 (Angi) : Angi crede ca Da :))
16:09 (Angi) : Despre ce plm vorbim?!
16:16 (Cristi) : Angi e un putoi, dar lumea il iubeste oricum.
16:18 : Everything is soooo beautiful and funny! I love all of them!
16:45 : citat Bobby“De cate surori Atintiseanu e nevoie sa schimbe un bec? Amandoua! Una il schimba si cealalta face poze sa le puna pe FB” =))))
16:49 : Andreea propune sa mergem pe jos. Lumea rupta e terifiata.
16:50 (Angi) : Ne-am decis : Mergem la Andreea, bem, rulam, dupaia mergem in Heaven’s Hell, ne distrabalam.
18:17 : Andreea’s home. Pina Colada si Chelsea Dagger
18 si ceva (Cristi) : M’aaaam sunt distrus ca o prostituata thailandeza
18:23 (Oana) : A venit pizza, lumea e mai fericita
18:43 : La inima m-ai ars varianta dubstep. Diferse urechi distruse. Angi e fericit ca-l acceptam ca un cocalar mic si dragut si scump.
18:49 (Bobby) : Lumea e tacuta iar Andreea baga melodii gay
20:31 : citat “Bobby e baiat de nota 10 si tu esti mar stricat”
20:49 (Bobby) : Andreea si Cristina au inceput sa se schimbe pentru Nord ... o sa ramanem aici pe veci!! HELP!
20:50 : A&C sunt gata, plecam in Heaven’s Hell :D
20:51 (Bobby) : Fale statement
21:40 : Ajung cu Bobby la el sa-mi las lucrurile si sa o oasteptam pe Oana. Lui ii este foame dar nu are paine. Nu mai mancam nimic, ne uitam pe 9gag
22:10 : plecam inspre HH
22:40 : Fificaaaaaa ..... Plictiseala, muzica naspa.
23:30 : Ajungem la Bobby. Ne mutam in Rusia.
23:35 (Fifa) : citat “Sexul prelungeste viata. Vrei sa te fac nemuritoare?” :)) =))
23:51 (Fifa) : citat “ Oana: Azi am iesit in oras cu un grup de drogati si alcoolici. Cris: Cand?! Ca ai stat cu noi toata ziua” =))
(Angi) : Ce tate marfa are Silvia
11 si ceva (Cristi) : E BINE, E BINE BINE. E VARA. E SOARE. E MARE. ANGI+CRISTI+BOBI=LOVE NO GIRLS ALLOWED!!! CEL MAI TARE ORACOL EVER!!!
THE HOUSE OF BATIATUS!
00:25 : Silvia observa cicatricile de pe fruntea lui Angi (dupa 3 ani) Jaded!
12:30 : Valerie (citat Silvia “ Asta n-a murit?”)
THIS IS THE LIFE!
12:40 : Discurs Angi “In cinstea voastra prieteni, inchin acest pahar (taci in plm sa-mi termin toast-ul) ma bucur ca ne-am intalnit azi (zici ca-i un betiv care-si bate copiii) Hai sa bem! Dati-va drumul si dansati
01:05 : Barbie Girl
(Angi catre Andreea) : Am blugi mai strimti decat pzd ta!
01:55 : Eram singura care accepta de bunavoie sa-si spele rufele cu ale tale ...
Muzica, dans, Zorba Grecul, inchinam, cantam, ne imbratisam.
“And I don’t want to go home right now”
Suflete diferite. Firi diferite. Toate unite sub semnul prieteniei. Vicios si perfid, dulce si calduros, exista un al 13-lea semn zodiacal, cel comun, cel al prieteniei. Semnul sub care te dezvolti si pentru care esti predestinat. Cele mai bune lucruri in viata sunt gratuite. Tronand in orice top, prietenia este cea care supravietuieste oricarui dezastru. Tu, El, Ea, Noi. Suntem Noi intotdeauna si nimeni, nu americanii cu nuclarele lor, nu rusii cu planurile lor, nu nimeni nu va putea crea o arma indeajuns de puternica sa distruga o prietenie legata pe nimic altceva decat dragoste. Este dragostea pe care o atingi doar o data in viata, dar care rezista timpului, cutremurului, oricarui fenomen natural sau creat. Este dragostea care scuipa ipoteza celor 3 ani ai lui Maronnier, este dragostea biblica a apoapelui. Nu deseori poti afirma ca te-ai uitat inainte si inapoi, in stanga si in dreapta si ai vazut frumusete. Frumusetea contrastelor care se intregesc intr-un androgin nemacinat de altceva decat de amintiri frumoase. Asta am simtit eu astazi. Am vazut oameni care asculta alta muzica, au un alt viciu, alta viata, alte principii, dar care impreuna formeaza acel mitic tot unitar la care visam cu totii. Am vazut oameni cu sau fara suflet, dupa spusele lor, dar care impreuna sunt mai sfinti decat Evanghelia pentru ca nimic nu este mai pur decat sentimentul de apartenenta, decat simbioza perfecta, decat simplitatea fericita, neingrijorata, neimpovarata.
Va iubesc pe toti, voi, prietenii mei, cei cu care am trecut prin Rai si prin Iad, Paradis si Infern, Cotidian si Evadare. Voi fara de care poate aceste randuri nu ar fi fost scrise, aceste amintiri nu ar fi existat. Voi in centrul carora putem fi “eu”, fara masti futile si costume impopotonate. Noi in sensul gol, revelator, Noi ce care am scris si vom scrie istorie.
Exista o vorba romaneasca “Cine nu are batrani sa-si cumpere”, eu as reformula si as spune “Cine nu are prieteni, sa si-i caute, pentru ca undeva in lume exista un androgin fara un membru, fara unul din organele vitale”
Nimeni si nimic nu va inlocui mustrarea unui prieten atunci cand incepi sa alergi pe campia nebuniei sau imbratisarea stransa atunci cand pulsul vietii o ia razna. Ai nevoie de ei ca de aer, si ca si aerul, intotdeauna stii ca vor fi acolo, doar ca un “MULTUMESC pentru ca esti tu si impreuna suntem noi” nu strica niciodata. Este ca floarea pe care El i-o ofera Ei pentru a-i aminti fizic de dragostea lor nerostita, pentru a-i spune ca va fi acolo “no matter what”.
Va multumesc voua, oameni diferiti, uniti de fatum ca sunteti si veti fi exact asa, oameni nebuni, artisti in galeria vietii mele. Acum, cu “Summer of 69” pe fundal nu ma pot gandi decat la 43, la Pescarie, la Tabacarie, la Ovidius, la Vama, la toate locurile pe care le-am revendicat prin simpla prezenta, prin nebuniile noastre, prin povestea pe care impreuna o asternem cu litere gravate in panza amintirilor. E povestea fara sfarsit la care visam cand eram mici. Atunci il invidiam pe Bagdazar, acum ii ofer un zambet plin de complicitate.
Dimineata
09:54 (Cristi) : Am murit pe dinauntru. Angi doarme. El pare mort si pe dinafara :)) >:D<
10:35 : Vasele sunt spalate, Angi inca creste pe patura lui Bobby. Anumite lucruri nu se schimba niciodata.
luni, 19 martie 2012
marți, 13 martie 2012
Sado-masochism cu Morpheu part 2
Cred ca eram moarta. Nu! Eram sigur moarta. Cum altfel as fi putut sa ma vad, pe mine, livida, intinsa pe o masa acoperita cu cearceafuri albe. Am citit candva, intr-o alta viata, cand eram in viata, ca in momentul in care respiratia se opreste, inima isi da demisia din batutul ritmic, neincetat si creierul isi da shut down, sufletul, acea parte invizibila a fiintei umane, paraseste carcasa expirata pentru a accede in alta dimensiune, undeva in spatiul invizibil, in spatiul mitic, in Olimp, in Valhala, in Rai, in Paradis.
Ma vedeam intinsa pe cearceafurile sanitarizate, in sala morbida, strapunsa de ace, legata cu curele subtiri de piele maro, de membrele superioare, inferioare si de cap. Cum am ajuns acolo? Brusc, corpul imi tresare, ca o ultima incercare disperata de a scapa din ghearele lugubre ale mesei de operatie. Defocalizez imaginea si observ cu stupoare ca nu eram singura. Siluete albe, parca desprinse din cearceafurile pe care eram intinsa se miscau frenetic pe langa masa. Siluete fantasmagorice, patate de stropi de viata, ultime dovezi ale existentei mele vivide. Una dintre siluete se apleaca peste carcasa mea grotesca si spasmul acela greoi o mai scutura o data.
“Am pierdut-o”.
Pluteam deasupra acestei imagini terifiante, incercand cu disperare sa-mi amintesc cum am ajuns acolo, de ce s-a ajuns acolo? Parca atunci cand mori intreaga viata iti trece prin fata ochilor, ca un film derulat pe fast forward. Unde imi sunt amintirile? De ce nu pot sa ascund imaginea aceasta intr-un sertaras al mintii pentru a putea sa rascolesc prin sifonierul vietii mele? Panica! Sunt o masa de panica, de angoasa, as tremura daca as fi compusa dintr-un material tangibil. In sala a inceput sa ploua. Plang. Siluetele au devenit translucide. Camera se inunda, ma inec. Aer! Ma dor plamanii, respir foc. Nu ma pot misca. Aud sunete dar nu le pot deslusi. Un amalgam cacofonic de sunete mecanice, voci si pasi imi ataca timpanele. O arsura puternica imi inteapa ratul. Se extinde ca incendiul provocat de vara australiana. Mi-e somn!
Ma trezeste asprimea stropilor de apa picurati pe chipul meu deshidratat. Poate ca nu am murit. Daca eram moarta nu as fi simtit apa. Fac un efort supraomenesc si deschid ochii. Este Ea, prietena mea cea mai buna. Este langa mine si incerca cu delicatete si ardoare sa ma trezeasca. Doamne, sper sa nu fiu moarta. Este ciudat cum in astfel de momente limita pana si cel mai convins ateu incearca sa se refugieze in bratele unei divinitati, unei forte superioare intelegerii muritorilor de rand.
Vreau sa ma conving ca inca fac parte din cotidian si incerc sa ma ridic sa-i ating fata, sa o strang in brate si sa o asaltez cu intrebari, dar o durere procustiana imi invaluie coloana, trunchiul, creierul, fiinta. Este clar, ma doare, deci traiesc. Durerea insuportabila imi provoaca greata, camera este acum un titirez aruncat de o mana priceputa. Intuneric. Somn.
Aer curat. Cantec de pasarele ascunse in copacii inalti. Imaginile se deruleaza incet. Ma plimb. Sunt cu Ea. Picioarele-mi sunt goale, corpul acoperit doar de o panza asezata parca pentru a-mi usura durerea, pentru a-mi crea o falsa impresie de libertate. O vad cum imi vorbeste fevril, agitandu-si bratele, miscandu-si buzele ca un colibri aripile, dar nu aud nimic. Nu aud decat un zgomot mecanic ritmic, un zgomot preluat din natura umana, e atat de cunoscut, dar nu-l pot deslusi in ceata amintirilor. Se opreste din vorbit. Se uita cu curiozitate spre carpa banala care imi acopera goliciunea. Isi intinde mana. Durere! Durere ingrozitoare, cumva am trecut printr-un portal invizibil si am ajuns in dimensiunea durerii. Lucifer ar fi chiar fericit daca ar putea-o transfera in micul si voiosul sau parc de distractii. Iar vad totul ca pe un film. Ma vad stand nemiscata in mijlocul aleei. O vad tragand de o ata care imi iesea din vesmantul improvizat. Incerc sa focalizez. Doamne! Opreste-te! Nu este ata! Este un cablu! Este un cablu negru, gros, ce-mi incolaceste coloana. Trunchiul meu este o reclama ieftina la farmacii. Durere, durere, durere, intuneric!
Sunt intr-o incapere, cred. Este atat de intuneric incat sunt convinsa ca orice fascicol de lumina ar fi inghitit cu lacomie. Intind bratele. Cabluri! Incerc sa-mi gasesc portita de scapare. Ma impiedic la fiecare pas. Cabluri! Durere! Trebuie sa scap. Imi continui fuga sisifica. Ma impiedic de un obiect de sticla care se sparge in mii de cioburi. Un miros intepator invadeaza incaperea. Trebuie sa merg mai departe. Dupa cativa pasi, acum insangerati, ma lovesc de un perete. Incep sa pipai cu disperare, cu speranta oarba. Gasesc intrerupatorul. M-am inselat. Intr-o clipita camera este inundata de lumina. Cabluri! Oameni atarnati de tavan, oameni aruncati pe jos si in paturi suprapuse. Cabluri care ii incolacesc si pe ei. Caldura insuportabila! Este atat de cald incat pot vedea valurile de fierbinteala. Lichidul cu miros intepator era gaz. Ardem! Caut o usa da simt cum pielea imi devine prea strimta, ca o haina pe care o speli cu apa rece si se micsoreaza cu doua numere. Durere, caldura, arsura, miros de Ignat.
Imi este cald si sunt transpirata. Gatul si buzele imi sunt uscate. Ma ridic. Niciodata nu am rasuflat cu atata usurinta. Sifonierul maro, perezii roz, asternuturile brodate si pijamalele pufoase sunt elemente cauzatoare de fericire. A fost doar o alta partida incinsa cu Morpheu.
Ma vedeam intinsa pe cearceafurile sanitarizate, in sala morbida, strapunsa de ace, legata cu curele subtiri de piele maro, de membrele superioare, inferioare si de cap. Cum am ajuns acolo? Brusc, corpul imi tresare, ca o ultima incercare disperata de a scapa din ghearele lugubre ale mesei de operatie. Defocalizez imaginea si observ cu stupoare ca nu eram singura. Siluete albe, parca desprinse din cearceafurile pe care eram intinsa se miscau frenetic pe langa masa. Siluete fantasmagorice, patate de stropi de viata, ultime dovezi ale existentei mele vivide. Una dintre siluete se apleaca peste carcasa mea grotesca si spasmul acela greoi o mai scutura o data.
“Am pierdut-o”.
Pluteam deasupra acestei imagini terifiante, incercand cu disperare sa-mi amintesc cum am ajuns acolo, de ce s-a ajuns acolo? Parca atunci cand mori intreaga viata iti trece prin fata ochilor, ca un film derulat pe fast forward. Unde imi sunt amintirile? De ce nu pot sa ascund imaginea aceasta intr-un sertaras al mintii pentru a putea sa rascolesc prin sifonierul vietii mele? Panica! Sunt o masa de panica, de angoasa, as tremura daca as fi compusa dintr-un material tangibil. In sala a inceput sa ploua. Plang. Siluetele au devenit translucide. Camera se inunda, ma inec. Aer! Ma dor plamanii, respir foc. Nu ma pot misca. Aud sunete dar nu le pot deslusi. Un amalgam cacofonic de sunete mecanice, voci si pasi imi ataca timpanele. O arsura puternica imi inteapa ratul. Se extinde ca incendiul provocat de vara australiana. Mi-e somn!
Ma trezeste asprimea stropilor de apa picurati pe chipul meu deshidratat. Poate ca nu am murit. Daca eram moarta nu as fi simtit apa. Fac un efort supraomenesc si deschid ochii. Este Ea, prietena mea cea mai buna. Este langa mine si incerca cu delicatete si ardoare sa ma trezeasca. Doamne, sper sa nu fiu moarta. Este ciudat cum in astfel de momente limita pana si cel mai convins ateu incearca sa se refugieze in bratele unei divinitati, unei forte superioare intelegerii muritorilor de rand.
Vreau sa ma conving ca inca fac parte din cotidian si incerc sa ma ridic sa-i ating fata, sa o strang in brate si sa o asaltez cu intrebari, dar o durere procustiana imi invaluie coloana, trunchiul, creierul, fiinta. Este clar, ma doare, deci traiesc. Durerea insuportabila imi provoaca greata, camera este acum un titirez aruncat de o mana priceputa. Intuneric. Somn.
Aer curat. Cantec de pasarele ascunse in copacii inalti. Imaginile se deruleaza incet. Ma plimb. Sunt cu Ea. Picioarele-mi sunt goale, corpul acoperit doar de o panza asezata parca pentru a-mi usura durerea, pentru a-mi crea o falsa impresie de libertate. O vad cum imi vorbeste fevril, agitandu-si bratele, miscandu-si buzele ca un colibri aripile, dar nu aud nimic. Nu aud decat un zgomot mecanic ritmic, un zgomot preluat din natura umana, e atat de cunoscut, dar nu-l pot deslusi in ceata amintirilor. Se opreste din vorbit. Se uita cu curiozitate spre carpa banala care imi acopera goliciunea. Isi intinde mana. Durere! Durere ingrozitoare, cumva am trecut printr-un portal invizibil si am ajuns in dimensiunea durerii. Lucifer ar fi chiar fericit daca ar putea-o transfera in micul si voiosul sau parc de distractii. Iar vad totul ca pe un film. Ma vad stand nemiscata in mijlocul aleei. O vad tragand de o ata care imi iesea din vesmantul improvizat. Incerc sa focalizez. Doamne! Opreste-te! Nu este ata! Este un cablu! Este un cablu negru, gros, ce-mi incolaceste coloana. Trunchiul meu este o reclama ieftina la farmacii. Durere, durere, durere, intuneric!
Sunt intr-o incapere, cred. Este atat de intuneric incat sunt convinsa ca orice fascicol de lumina ar fi inghitit cu lacomie. Intind bratele. Cabluri! Incerc sa-mi gasesc portita de scapare. Ma impiedic la fiecare pas. Cabluri! Durere! Trebuie sa scap. Imi continui fuga sisifica. Ma impiedic de un obiect de sticla care se sparge in mii de cioburi. Un miros intepator invadeaza incaperea. Trebuie sa merg mai departe. Dupa cativa pasi, acum insangerati, ma lovesc de un perete. Incep sa pipai cu disperare, cu speranta oarba. Gasesc intrerupatorul. M-am inselat. Intr-o clipita camera este inundata de lumina. Cabluri! Oameni atarnati de tavan, oameni aruncati pe jos si in paturi suprapuse. Cabluri care ii incolacesc si pe ei. Caldura insuportabila! Este atat de cald incat pot vedea valurile de fierbinteala. Lichidul cu miros intepator era gaz. Ardem! Caut o usa da simt cum pielea imi devine prea strimta, ca o haina pe care o speli cu apa rece si se micsoreaza cu doua numere. Durere, caldura, arsura, miros de Ignat.
Imi este cald si sunt transpirata. Gatul si buzele imi sunt uscate. Ma ridic. Niciodata nu am rasuflat cu atata usurinta. Sifonierul maro, perezii roz, asternuturile brodate si pijamalele pufoase sunt elemente cauzatoare de fericire. A fost doar o alta partida incinsa cu Morpheu.
duminică, 11 martie 2012
Scrum
Ce este o scrumiera de fapt? Este o bucata frumoasa sau banala, complicat decorata sau odios cioplita, creata in acest scop sau improvizata, destinata, la propriu, deseurilor.
Este un obiect de cult pentru viciosi, un decor “impus” pentru cei puri in rasuflare sau, in unele cazuri, un indiciu de gest ascuns pentru “aparenti”.
In fapt, scrumiera este o prelungire a personalitatii. Asa cum poti judeca o persoana dupa copertile cartilor pe care le detine, tot asa poti trasa cateva schite de personalitate analizand scrumiera unui fumator. Poti afla atat de multe despre un om privindu-i gunoiul, incat poti evita ridicolul unor intrebari indiscrete. Este scrumiera plina? Sunt tigarile fumate jumatate, pana la filtru? Sunt stinse elegant sau sunt rupte?
Cu o farama de imaginatie si o privire aruncata pe furis unui obiect banal poti contura o adevarata poveste.
Asa cum este si scurta si trista poveste a Soparlicii zgomotoase.
Soparlica zgomotoasa era, contrar numelui declarat sub euforia etilica a Soparloiului tata, cel mai cuminte exemplar din regn. Pentru ea, regulile erau reguli, notiunea de “guideline” nu exista in vocabularul ei (acum hai sa nu ne pripim cu concluziile si sa facem un dans al egoului crezand ca acesta a fost un indiciu in privinta ignorantei sale fata de limba engleza). Aceasta era exemplarul acela in care ceilalti reprezentatnti de aceasi varsta , dar nu si mentalitate, aruncau cu pietre si greierasi pentru ca li se facea capul mare acasa de catre Soparlai, ca nu vor incapea niciodata in protectiile ei de gherute.
Era o zi odioasa de vara. Soarele stralucea, nu, mocnea! Pe cerul gretos de senin si albastru. Soparlica zgomotoasa era obligata de circumstantele penibile create de lipsa de interes pentru lectura a mediocrei sale familii, sa mai faca un drum la biblioteca saracacioasa a tinutului ignorant in care fusese blestemata sa se nasca. “Poate ca intr-o viata anterioara am fost om si acesta este Infernul” se gandi Soparlica iesind din pestera kitchioasa in care isi ducea veacul.
Imaginea care a lovit-o atunci cand a pasit in lumina deranjanta era de-a dreptul demna de un roman de Saul. Soparlicile se bucurau de clocotele zilei jucandu-se cu fluturasii sau mult faimosul joc “Ascunsa” pe care (neintelegandu-l pe deplin) Soparlica zgomotoasa il considera un preludiu ludic al viitoarei maturizari sentimentale.
Dezgustata de tabloul acesta, Soparlica si-a continuat pelerinajul literar.
Cu totii suntem pusi mai devreme sau mai tarziu, in situatia de a alege (si nu, nu alegerile zilnice de portocale sau de mere, ci alegerile care in aparenta sunt la fel de banale doar cu repercursiuni de marimea muntelui Rushmore).
O alegere gresita astazi, inca una maine si curand te trezesti ca bei numai Sprite de cativa ani, desi tie nici macar nu-ti place.
Sub o astfel de aparenta de o mediocritate dezgustatoare, Soparlica a ales sa se abata de la drumul ei obisnuit si sa intre in “mall”.
Culorile, mirosurile, muzica, populatia, totul era ametitor. Pentru o secunda a crezut ca intrarea aceea imensa cu usi rotative era de fapt un portal pe care Uranus l-a uitat inainte de a se disipa in negura miturilor. Era o lume fermecata, noua si cu un crescut potential de aventura. Concluzia? Soparlica a plecat in explorare. A cutreierat magazinele de panze ciudat croite de o valoare supraestimata, cele de obiecte stralucitoare, frumos cioplite si imbinate, a regasit comoara marilor, a minelor si a raurilor in vitrine de sticla bine lustruite, la indemana oricui.
Era Alladin in pestera comorilor. Dar unde ii era lampa? Naiva Soparlica, inca sub puternica influenta literara, a pornit sa-si caute duhul, convinsa acum de existenta sa.
Cat de usor este sa te lasi purtat de val atunci cand navigi intr-o canoe pe ocean in cautarea unei insulite ipotetice. Coloritul pestisorilor ce se joaca “Ascunsa” in bogatul recif de corali, delfinii prietenosi si rechinii rabdatori sunt doar o parte din pericolele aventurii. Este atat de usor sa te lasi purtat de val si atat de amuzant incat scopul calatoriei devine incetosat si intr-un final piere alaturi de unicitatea pe care ai abandonat-o in momentul in care ai decis sa te integrezi.
Aceasta este si scurta si trista poveste a Soparlicii Zgomotoase. Soparlica prezenta potential, putea fi urmatoarea Soparquez sau Sopareve Jobs, dar colorata lume cotidiana devenise brusc un parc de distractii imbietor, inflorind parca din cenusa bibliotecii si a camerei singuratice. A se intoarce la vechiul stil de viata era in ochii Soparlicii, un regres.
“Progresul” sau a continuat pana in punctul in care trecutul devenise o aventura pastelata intr-o carte de povesti, iar prezentul era o monotonie scufundata in culori de Ara.
Era toamna. Ploua. Soparlica umplea picatura cu picatura clepsidra rutinei cu fiecare pas ce-l facea. Clepsidra pierzaniei. In griul drumului a zarit o pata de burgundiu. Era un volum de Austen, in original. Privirea i-a cazut pe o fraza ce intr-o alta viata ii decora doar peretii, nu si sinele. “I was caught in the middle before I knew that I had begun.” Ploaia si lacrimile au aruncat-o intr-o valtoare rece de intrebari si analize. Cum? Cand? De ce?
Usa era intredeschisa, Soparlicii au intrat fara invitatie, fara bataia intrebatoare impusa, crezand ca o vor gasi lenevind pe canapea, hranindu-se cu veninul mass-mediei. Camera era goala. Masa trona in mijlocul incaperii, monument al decaderii. Apropiindu-se nu au gasit decat un bilet frumos caligrafiat “Nevermore” asezat intre scrumiera plina ochi, paharele goale si sticla cazuta din care inca mai picura un lichid incolor ce emana vapori de decadere si dureroasa uitare.
Este un obiect de cult pentru viciosi, un decor “impus” pentru cei puri in rasuflare sau, in unele cazuri, un indiciu de gest ascuns pentru “aparenti”.
In fapt, scrumiera este o prelungire a personalitatii. Asa cum poti judeca o persoana dupa copertile cartilor pe care le detine, tot asa poti trasa cateva schite de personalitate analizand scrumiera unui fumator. Poti afla atat de multe despre un om privindu-i gunoiul, incat poti evita ridicolul unor intrebari indiscrete. Este scrumiera plina? Sunt tigarile fumate jumatate, pana la filtru? Sunt stinse elegant sau sunt rupte?
Cu o farama de imaginatie si o privire aruncata pe furis unui obiect banal poti contura o adevarata poveste.
Asa cum este si scurta si trista poveste a Soparlicii zgomotoase.
Soparlica zgomotoasa era, contrar numelui declarat sub euforia etilica a Soparloiului tata, cel mai cuminte exemplar din regn. Pentru ea, regulile erau reguli, notiunea de “guideline” nu exista in vocabularul ei (acum hai sa nu ne pripim cu concluziile si sa facem un dans al egoului crezand ca acesta a fost un indiciu in privinta ignorantei sale fata de limba engleza). Aceasta era exemplarul acela in care ceilalti reprezentatnti de aceasi varsta , dar nu si mentalitate, aruncau cu pietre si greierasi pentru ca li se facea capul mare acasa de catre Soparlai, ca nu vor incapea niciodata in protectiile ei de gherute.
Era o zi odioasa de vara. Soarele stralucea, nu, mocnea! Pe cerul gretos de senin si albastru. Soparlica zgomotoasa era obligata de circumstantele penibile create de lipsa de interes pentru lectura a mediocrei sale familii, sa mai faca un drum la biblioteca saracacioasa a tinutului ignorant in care fusese blestemata sa se nasca. “Poate ca intr-o viata anterioara am fost om si acesta este Infernul” se gandi Soparlica iesind din pestera kitchioasa in care isi ducea veacul.
Imaginea care a lovit-o atunci cand a pasit in lumina deranjanta era de-a dreptul demna de un roman de Saul. Soparlicile se bucurau de clocotele zilei jucandu-se cu fluturasii sau mult faimosul joc “Ascunsa” pe care (neintelegandu-l pe deplin) Soparlica zgomotoasa il considera un preludiu ludic al viitoarei maturizari sentimentale.
Dezgustata de tabloul acesta, Soparlica si-a continuat pelerinajul literar.
Cu totii suntem pusi mai devreme sau mai tarziu, in situatia de a alege (si nu, nu alegerile zilnice de portocale sau de mere, ci alegerile care in aparenta sunt la fel de banale doar cu repercursiuni de marimea muntelui Rushmore).
O alegere gresita astazi, inca una maine si curand te trezesti ca bei numai Sprite de cativa ani, desi tie nici macar nu-ti place.
Sub o astfel de aparenta de o mediocritate dezgustatoare, Soparlica a ales sa se abata de la drumul ei obisnuit si sa intre in “mall”.
Culorile, mirosurile, muzica, populatia, totul era ametitor. Pentru o secunda a crezut ca intrarea aceea imensa cu usi rotative era de fapt un portal pe care Uranus l-a uitat inainte de a se disipa in negura miturilor. Era o lume fermecata, noua si cu un crescut potential de aventura. Concluzia? Soparlica a plecat in explorare. A cutreierat magazinele de panze ciudat croite de o valoare supraestimata, cele de obiecte stralucitoare, frumos cioplite si imbinate, a regasit comoara marilor, a minelor si a raurilor in vitrine de sticla bine lustruite, la indemana oricui.
Era Alladin in pestera comorilor. Dar unde ii era lampa? Naiva Soparlica, inca sub puternica influenta literara, a pornit sa-si caute duhul, convinsa acum de existenta sa.
Cat de usor este sa te lasi purtat de val atunci cand navigi intr-o canoe pe ocean in cautarea unei insulite ipotetice. Coloritul pestisorilor ce se joaca “Ascunsa” in bogatul recif de corali, delfinii prietenosi si rechinii rabdatori sunt doar o parte din pericolele aventurii. Este atat de usor sa te lasi purtat de val si atat de amuzant incat scopul calatoriei devine incetosat si intr-un final piere alaturi de unicitatea pe care ai abandonat-o in momentul in care ai decis sa te integrezi.
Aceasta este si scurta si trista poveste a Soparlicii Zgomotoase. Soparlica prezenta potential, putea fi urmatoarea Soparquez sau Sopareve Jobs, dar colorata lume cotidiana devenise brusc un parc de distractii imbietor, inflorind parca din cenusa bibliotecii si a camerei singuratice. A se intoarce la vechiul stil de viata era in ochii Soparlicii, un regres.
“Progresul” sau a continuat pana in punctul in care trecutul devenise o aventura pastelata intr-o carte de povesti, iar prezentul era o monotonie scufundata in culori de Ara.
Era toamna. Ploua. Soparlica umplea picatura cu picatura clepsidra rutinei cu fiecare pas ce-l facea. Clepsidra pierzaniei. In griul drumului a zarit o pata de burgundiu. Era un volum de Austen, in original. Privirea i-a cazut pe o fraza ce intr-o alta viata ii decora doar peretii, nu si sinele. “I was caught in the middle before I knew that I had begun.” Ploaia si lacrimile au aruncat-o intr-o valtoare rece de intrebari si analize. Cum? Cand? De ce?
Usa era intredeschisa, Soparlicii au intrat fara invitatie, fara bataia intrebatoare impusa, crezand ca o vor gasi lenevind pe canapea, hranindu-se cu veninul mass-mediei. Camera era goala. Masa trona in mijlocul incaperii, monument al decaderii. Apropiindu-se nu au gasit decat un bilet frumos caligrafiat “Nevermore” asezat intre scrumiera plina ochi, paharele goale si sticla cazuta din care inca mai picura un lichid incolor ce emana vapori de decadere si dureroasa uitare.
duminică, 4 martie 2012
Sado-masochism cu Morpheu
Caldura, comfort, liniste, siguranta, dulce alunecare. Oare?
Este liniste. Sunt intr-un spital pentru copii. Il recunosc dupa faianta sparta, cimentul rece si sumbru, usile inca mult prea inalte si mirosul de microbi sanitarizati. Este policlinica in care imi pierdeam dupa-amiezile copilariei, locul unde bunica mea isi castiga existenta fiind calaul copiilor. Acele, seringile mari refolosibile, mirosul de spirt, musamaua maro-murdar intinsa pe jumatate de pat rigid, toate acestea formau o imagine terifianta pentru copilul inocent cu imaginatia mult mai bogata decat ii permite portofelul normalitatii psihice.
Coridorul lung si vesnic intunecat era gol, dar undeva, impregnat in flisele lipite de membrii partidului muncitoresc, ramase zgomotl pasilor fermi, cocotati pe tocurile doamnelor doctor si doamnelor asistente, timizilor si tematorilor pasi ai copiilor tinuti stransi de manuta de catre mamele aparent curajoase, dar terifiate, nu de ace, ci de posibilele diagnostice.
Inaintez cu precautie si zaresc o usa intredeschisa. Lumina puternica, zgomot asurzitor, culori tipatoare, totul este o hiperbola deranjanta. Asistente care balmajesc ceva inteligibil in timp ce isi agita membrele intr-o cacofonie de gesturi, totul este atat de obositor.
Imi indrept privirea spre fereastra. Sunt afara. Cand naiba au plantat astia arbori sequoia in curtea spitalului in care mi-am facut practica? Cum naiba am ajuns in capatul celalalt al orasului? Si de ce este cerul mov? Este un film mut in care mult prea cunoscutele non-culori au fost inlocuite parca de penajul unui papagal exotic si extravagant. Nu mai este nimeni in jurul meu, totusi simt o durere ascutita in timpane, ca si cum strigate invizibile de ajutor au atins o frecventa atat de inalta incat s-au materializat in aceste culori apasatoare. Brusc arborii giganti incep sa cada ca popicele atinse de bila aruncata de un profesionist. Rate! Pasari de marimea copacilor care se indreapta spre mine. Sunt o bucata de paine uscata azvarlita intr-o ograda de pasari infometate cu gauri negre de antimaterie in loc de ochi. Vidul acela impenetrabil ma atrage ca o lampa de 300 W agatata pe prispa casei in plina vara. Inchid ochii. Mi-e frica!
Sunt acasa, sau cel putin acesta este sentimentul pe care mi-l starneste acest apartament ce arata, ce-i drept, familiar. Sunt inconjurata de mama, de sora si de prietenele cele mai bune din copilarie. Ar trebui sa fiu in siguranta si totusi ce este cu patura aceasta de densitate plumburie si de culoarea morbida a angoasei care imi acopera trupul inghetandu-mi suflul si mobilitatea? Se discuta ceva dar nu pot fi atenta, ceva se intampla in afara acestor patru pereti naclaiti de zgomot. Pasesc in hol, zaresc in celalalt capat o gaura. Este o usa, o gaura de usa, arata chiar campenesc. Ma apropii. Este o intrare, o intrare intr-un grajd. Ciudat cum acest amanunt nu mi se pare absolut deloc bizar. Cu cat ma apropii mai mult (ma simt de parca holul asta are 1 km) cu atat detaliile sunt mai bine conturate iar patura ma strange si mai tare. Inauntrul grajdului este herghelie intreaga de cai. Un amestec de maro, negru, alb, simplitate, pete, tinte si un singur aspect comun. Ochii! I-am mai vazut odata, mai devreme, doar ca erau mai mari si purtatorii lor doborau copacii cu labele portocalii altadata destinate lopatatului in apa. In mai putin de o clipita patura a devenit una cu mine, culoarea angoasei a devenit textura sangelui meu, densitatea plumburie s-a depus ca un invelis pe plamanii mei, acum blocati parca in impenetrabilitatea fricii. Poate a durat o secunda, poate a durat o viata de om, sau poate de efemerida, dar am reusit sa rasuflu. Aceasta miscare imperceptibila a fost semnalul lor. Intr-un unison strategic au luat-o la trap.
Instantaneu sunt prinsa intr-o ambuscada organizata. Sageteaza toti pe langa mine, arata ca o turma de animale de prada infometate care au zarit o caprioara ranita la cap de coridor. La fel de brusc cum a inceput, la fel de indelungat cat mi-a luat sa-mi amintesc sa-mi mai trag odata rasuflarea, totul s-a terminat. Uluita, incercand sa adun piesele de puzzle azvarlite in aceasta fractiune de secunda, sa pot realiza ce s-a intamplat, privesc in grajdul acum gol, temperandu-mi respiratia, lasand adrenalina sa-mi treaca prin porii inundati acum de o transpiratie rece. Realitatea din jurul meu incepe sa prinda radacini, catalizand parca, mirosul care incepe sa se inalte. E un miros ciudat, e un miros specific, unde l-am mai intalnit oare? Inchid ochii incercand sa-mi amintesc, incercand sa pipai prin ceata amintirilor dupa firicelul de legatura. Un miros fetid, apasator, fara nume, fara caracteristici palpabile. Unde anume s-au mai intersectat drumurile noastre? Inconstient m-am intors in cautarea mea oarba inspre tinta invizibila a nobililor atacatori de mai devreme. Deschid ochii si revelatia ma loveste odata cu imaginea ce mi se tatueaza pe retina. Sangele, carnea proaspata ce aluneca gretos pe peretele manjit, ramasitele calde, aburinde, capete, copite, trunchiuri deschise si incalcite. Moarte!
Rosu aprins, rosu vinetiu, rosu oxigenat, rosu proaspat, rosu inchegat, rosu morbid, rosu, mult rosu, rosu care se scurge, se intinde, se inalta, se imprastie, rosu care cuprinde, rosu care pur si simplu tipa, miroase, acapareaza. Intuneric!
Sunt in bucatarie, inconjurata iarasi de familie, prieteni, cunoscuti. O polemica aburinda pluteste in aer. Totul este iarasi un film mut, nu aud nimic, dar vad conversatia. Este obositor. Caut inebunita un coltisor in incaperea inundata de aburi de rasuflete si culori de tipete. O zaresc pe ea. E o figura cunoscuta. Sta aplecata deasupra unui telefon. Imi arunc privirea indiscreta si ii vad numele Lui.
Sunt in incaperea alaturata. Este iarasi film mut, dar este inversat. Aud torentul de voci de parca peretele despartitor ar fi doar o ceata opaca. Ridic privirea de pe covorul cu model alambicat si il zaresc pe El. Atentia imi este acaparata de abdomenul spartan dezvelit. Sta nemiscat in semi-obscuritate. Reusesc sa defocalizez imaginea si sa privesc ansamblul. Bratul drept este ranit. Ma apropii de el ingrijorata. Este un tatuaj proaspat. Interesanta alegere, un pergament cu litere majestuos desenate. Incerc sa descifrez textul dar tatuajul se incapataneaza sa-si demonstreze calitatile de rana. Literele elegante incep sa se scurga lugubru, amestecandu-se initial in siroaie lungi de sange, au poate cerneala. Imi doresc putina culoare acum. Ma indrept spre intrerupator, sperand ca odata cu lumina artificiala incaperea va fi inundata si de culoare. O miscare justa, as spune, doar ca golul, gaura neagra, flamanda, din stomacul meu imi indreapta atentia inapoi la tatuaj. Siroaiele s-au incalcit acum intr-o pata omogena ce sfida parca gravitatia. Inconstient ma apropii iarasi. Este posibil ca o pata sa se miste? Focalizez imaginea ca si cum as privi prin lentila unui DSLR inteligent.
Din pata parazitara isi croieste drumul un pescarus, care odata eliberat, isi ia zborul. Apoi inca unul si inca unul. Imi mut privirea spre El. E nemiscat. Doar ochii ii cautau frenetic pe ai mei. Teama ce e contureaza este mult mai zgomotoasa, ca un tren pe sine de sticla. Nodul legaturii noastre invizibile este dezlegat, ba nu, rupt de unul dintre pescarusi.
Ne ataca! Incerc cu disperare sa gasesc o usa, dar nu exista! Ceva imi atinge bratul usor. Este o sipca pe care el mi-o intinde ridicand o spranceana cu complicitate. Din nou incerc sa focalizez unul dintre mancatorii de pesti inaripati. A naibii lentilo-retina si claritate desavarsita. Momentul in care particularitatile imaginii prelucrate parca prin filtru HDR imi ating retina, patura imi este parca aruncata iarasi pe umeri cu brutalitatea unui stapan de sclavi. Ochii pescarusilor imi sunt terifiant de cunoscuti. Incerc din rasputeri sa ma misc, sa ma apar, sa ripostez, dar bratele imi sunt pietrificate. El se descurca mai bine decat mine, oferindu-i unuia dintre pescarusi aceasi soarta de care au avut parte armasarii. Trupul inaripat, simbol al libertatii pe mare, s-a transformat intr-o clipita in carne tocata, fulgi, pene, toate asezonate cu un cioc si stropite cu sange din belsug. El m-a prins de talie ferindu-ma de atacul turbat al adversarilor zburatori. Mi-am recastigat mobilitatea, primind-o parca prin osmoza. Filmul a redevenit realitate. Ripostez si castigam. Tributul sangelui, mirosul mortii, frica, golul in stomac si lipsa mobilitatii picioarelor au revenit. Rosul inca este o amintire. Totul este negru. Smoala intamplarilor se imprastie ca ceata la apus in Londra.
Imi este cald, dar imi este si frig. Sunt transpirata si imobilizata de un ghips inexistent. Ochii imi sunt atacati de un inamic invizibil. Golul din stomac, patura de angoasa sunt prezente, mai rau, sunt reale. Trag aer adanc in piept si deschid ochii. Sunt la mine in camera. A fost doar un alt cosmar.
Este liniste. Sunt intr-un spital pentru copii. Il recunosc dupa faianta sparta, cimentul rece si sumbru, usile inca mult prea inalte si mirosul de microbi sanitarizati. Este policlinica in care imi pierdeam dupa-amiezile copilariei, locul unde bunica mea isi castiga existenta fiind calaul copiilor. Acele, seringile mari refolosibile, mirosul de spirt, musamaua maro-murdar intinsa pe jumatate de pat rigid, toate acestea formau o imagine terifianta pentru copilul inocent cu imaginatia mult mai bogata decat ii permite portofelul normalitatii psihice.
Coridorul lung si vesnic intunecat era gol, dar undeva, impregnat in flisele lipite de membrii partidului muncitoresc, ramase zgomotl pasilor fermi, cocotati pe tocurile doamnelor doctor si doamnelor asistente, timizilor si tematorilor pasi ai copiilor tinuti stransi de manuta de catre mamele aparent curajoase, dar terifiate, nu de ace, ci de posibilele diagnostice.
Inaintez cu precautie si zaresc o usa intredeschisa. Lumina puternica, zgomot asurzitor, culori tipatoare, totul este o hiperbola deranjanta. Asistente care balmajesc ceva inteligibil in timp ce isi agita membrele intr-o cacofonie de gesturi, totul este atat de obositor.
Imi indrept privirea spre fereastra. Sunt afara. Cand naiba au plantat astia arbori sequoia in curtea spitalului in care mi-am facut practica? Cum naiba am ajuns in capatul celalalt al orasului? Si de ce este cerul mov? Este un film mut in care mult prea cunoscutele non-culori au fost inlocuite parca de penajul unui papagal exotic si extravagant. Nu mai este nimeni in jurul meu, totusi simt o durere ascutita in timpane, ca si cum strigate invizibile de ajutor au atins o frecventa atat de inalta incat s-au materializat in aceste culori apasatoare. Brusc arborii giganti incep sa cada ca popicele atinse de bila aruncata de un profesionist. Rate! Pasari de marimea copacilor care se indreapta spre mine. Sunt o bucata de paine uscata azvarlita intr-o ograda de pasari infometate cu gauri negre de antimaterie in loc de ochi. Vidul acela impenetrabil ma atrage ca o lampa de 300 W agatata pe prispa casei in plina vara. Inchid ochii. Mi-e frica!
Sunt acasa, sau cel putin acesta este sentimentul pe care mi-l starneste acest apartament ce arata, ce-i drept, familiar. Sunt inconjurata de mama, de sora si de prietenele cele mai bune din copilarie. Ar trebui sa fiu in siguranta si totusi ce este cu patura aceasta de densitate plumburie si de culoarea morbida a angoasei care imi acopera trupul inghetandu-mi suflul si mobilitatea? Se discuta ceva dar nu pot fi atenta, ceva se intampla in afara acestor patru pereti naclaiti de zgomot. Pasesc in hol, zaresc in celalalt capat o gaura. Este o usa, o gaura de usa, arata chiar campenesc. Ma apropii. Este o intrare, o intrare intr-un grajd. Ciudat cum acest amanunt nu mi se pare absolut deloc bizar. Cu cat ma apropii mai mult (ma simt de parca holul asta are 1 km) cu atat detaliile sunt mai bine conturate iar patura ma strange si mai tare. Inauntrul grajdului este herghelie intreaga de cai. Un amestec de maro, negru, alb, simplitate, pete, tinte si un singur aspect comun. Ochii! I-am mai vazut odata, mai devreme, doar ca erau mai mari si purtatorii lor doborau copacii cu labele portocalii altadata destinate lopatatului in apa. In mai putin de o clipita patura a devenit una cu mine, culoarea angoasei a devenit textura sangelui meu, densitatea plumburie s-a depus ca un invelis pe plamanii mei, acum blocati parca in impenetrabilitatea fricii. Poate a durat o secunda, poate a durat o viata de om, sau poate de efemerida, dar am reusit sa rasuflu. Aceasta miscare imperceptibila a fost semnalul lor. Intr-un unison strategic au luat-o la trap.
Instantaneu sunt prinsa intr-o ambuscada organizata. Sageteaza toti pe langa mine, arata ca o turma de animale de prada infometate care au zarit o caprioara ranita la cap de coridor. La fel de brusc cum a inceput, la fel de indelungat cat mi-a luat sa-mi amintesc sa-mi mai trag odata rasuflarea, totul s-a terminat. Uluita, incercand sa adun piesele de puzzle azvarlite in aceasta fractiune de secunda, sa pot realiza ce s-a intamplat, privesc in grajdul acum gol, temperandu-mi respiratia, lasand adrenalina sa-mi treaca prin porii inundati acum de o transpiratie rece. Realitatea din jurul meu incepe sa prinda radacini, catalizand parca, mirosul care incepe sa se inalte. E un miros ciudat, e un miros specific, unde l-am mai intalnit oare? Inchid ochii incercand sa-mi amintesc, incercand sa pipai prin ceata amintirilor dupa firicelul de legatura. Un miros fetid, apasator, fara nume, fara caracteristici palpabile. Unde anume s-au mai intersectat drumurile noastre? Inconstient m-am intors in cautarea mea oarba inspre tinta invizibila a nobililor atacatori de mai devreme. Deschid ochii si revelatia ma loveste odata cu imaginea ce mi se tatueaza pe retina. Sangele, carnea proaspata ce aluneca gretos pe peretele manjit, ramasitele calde, aburinde, capete, copite, trunchiuri deschise si incalcite. Moarte!
Rosu aprins, rosu vinetiu, rosu oxigenat, rosu proaspat, rosu inchegat, rosu morbid, rosu, mult rosu, rosu care se scurge, se intinde, se inalta, se imprastie, rosu care cuprinde, rosu care pur si simplu tipa, miroase, acapareaza. Intuneric!
Sunt in bucatarie, inconjurata iarasi de familie, prieteni, cunoscuti. O polemica aburinda pluteste in aer. Totul este iarasi un film mut, nu aud nimic, dar vad conversatia. Este obositor. Caut inebunita un coltisor in incaperea inundata de aburi de rasuflete si culori de tipete. O zaresc pe ea. E o figura cunoscuta. Sta aplecata deasupra unui telefon. Imi arunc privirea indiscreta si ii vad numele Lui.
Sunt in incaperea alaturata. Este iarasi film mut, dar este inversat. Aud torentul de voci de parca peretele despartitor ar fi doar o ceata opaca. Ridic privirea de pe covorul cu model alambicat si il zaresc pe El. Atentia imi este acaparata de abdomenul spartan dezvelit. Sta nemiscat in semi-obscuritate. Reusesc sa defocalizez imaginea si sa privesc ansamblul. Bratul drept este ranit. Ma apropii de el ingrijorata. Este un tatuaj proaspat. Interesanta alegere, un pergament cu litere majestuos desenate. Incerc sa descifrez textul dar tatuajul se incapataneaza sa-si demonstreze calitatile de rana. Literele elegante incep sa se scurga lugubru, amestecandu-se initial in siroaie lungi de sange, au poate cerneala. Imi doresc putina culoare acum. Ma indrept spre intrerupator, sperand ca odata cu lumina artificiala incaperea va fi inundata si de culoare. O miscare justa, as spune, doar ca golul, gaura neagra, flamanda, din stomacul meu imi indreapta atentia inapoi la tatuaj. Siroaiele s-au incalcit acum intr-o pata omogena ce sfida parca gravitatia. Inconstient ma apropii iarasi. Este posibil ca o pata sa se miste? Focalizez imaginea ca si cum as privi prin lentila unui DSLR inteligent.
Din pata parazitara isi croieste drumul un pescarus, care odata eliberat, isi ia zborul. Apoi inca unul si inca unul. Imi mut privirea spre El. E nemiscat. Doar ochii ii cautau frenetic pe ai mei. Teama ce e contureaza este mult mai zgomotoasa, ca un tren pe sine de sticla. Nodul legaturii noastre invizibile este dezlegat, ba nu, rupt de unul dintre pescarusi.
Ne ataca! Incerc cu disperare sa gasesc o usa, dar nu exista! Ceva imi atinge bratul usor. Este o sipca pe care el mi-o intinde ridicand o spranceana cu complicitate. Din nou incerc sa focalizez unul dintre mancatorii de pesti inaripati. A naibii lentilo-retina si claritate desavarsita. Momentul in care particularitatile imaginii prelucrate parca prin filtru HDR imi ating retina, patura imi este parca aruncata iarasi pe umeri cu brutalitatea unui stapan de sclavi. Ochii pescarusilor imi sunt terifiant de cunoscuti. Incerc din rasputeri sa ma misc, sa ma apar, sa ripostez, dar bratele imi sunt pietrificate. El se descurca mai bine decat mine, oferindu-i unuia dintre pescarusi aceasi soarta de care au avut parte armasarii. Trupul inaripat, simbol al libertatii pe mare, s-a transformat intr-o clipita in carne tocata, fulgi, pene, toate asezonate cu un cioc si stropite cu sange din belsug. El m-a prins de talie ferindu-ma de atacul turbat al adversarilor zburatori. Mi-am recastigat mobilitatea, primind-o parca prin osmoza. Filmul a redevenit realitate. Ripostez si castigam. Tributul sangelui, mirosul mortii, frica, golul in stomac si lipsa mobilitatii picioarelor au revenit. Rosul inca este o amintire. Totul este negru. Smoala intamplarilor se imprastie ca ceata la apus in Londra.
Imi este cald, dar imi este si frig. Sunt transpirata si imobilizata de un ghips inexistent. Ochii imi sunt atacati de un inamic invizibil. Golul din stomac, patura de angoasa sunt prezente, mai rau, sunt reale. Trag aer adanc in piept si deschid ochii. Sunt la mine in camera. A fost doar un alt cosmar.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)