My playlist is telling me a story ;;)

"Once upon a time, there was a tavern
Where we used to raise a glass or two
Remember how we laughed away the hours,
Think of all the great things we would do

Those were the days, my friend
We thought they'd never end
We'd sing and dance forever and a day
We'd live the life we'd choose
We'd fight and never lose
For we were young and sure to have our way"

"Because we are your friends
 You'll never be alone again"

 "Then, the busy years went rushing by us
We lost our starry notions on the way
If, by chance, I'd see you in the tavern,
We'd smile at one another and we'd say""

" It's something unpredictable but in the end
It's right I hope you've had the time of your life

So take the photographs and still frames in your mind
Hang it on a shelf in good health and good time
Tattoos and memories and dead skin on trial
 For what it's worth it was worth all the while"

"Just tonight, I stood before the tavern
Nothing seemed the way it used to be
In the glass, I saw a strange reflection
Was that lonely woman really me?"

"I hold an image of the ashtray girl
Of cigarette burns on my chest
I wrote a poem that described her world
And put our friendship to the test
And late at night
Whilst on all fours
She used to watch me kiss the floor
 What's wrong with this picture?"

"Day's dawning, skins crawling
 Pure morning"

"Farewell the ashtray girl
Angelic fruitcake
Beware this troubled world
Control your intake
Goodbye to open sores
Goodbye and furthermore
You know we miss her
 We miss her picture"

"Through the door, there came familiar laughter
I saw your face and heard you call my name
Oh, my friend, we're older but no wiser
For in our hearts, the dreams are still the same"

"A friend in needs a friend indeed,
A friend with weed is better,
A friend with breasts and all the rest,
A friend who's dressed in leather,

A friend in needs a friend indeed,
A friend who'll tease is better ,
Our thoughts compressed,
Which makes us blessed,
 And makes for stormy weather"

"So you face it with a smile
There is no need to cry
For a trifle's more than this

Will you still recall my name
And the month it all began
Will you release me with a kiss

Have I tried to draw the veil
If I have - how could I fail?
Did I fear the consequence

 ... dazed by careless words
 Cosy in my mind"

"We all want to be big stars, but we don't know why and we don't know how
But when everybody loves me, I'm going to be just about as happy as can be
Mr. Jones and me, we're gonna be big stars.."

Cafea de trefla

Prima oara cand am deschis cutia am fost extaziata. Era superba. Micuta, neagra pe interior exact ca si lichidul datator de energie pe care il asimilez in fiecare dimineata cu nesat, mai ceva ca un personaj din Requiemul lui Hubert. Avea si farfuriuta, la fel de neagra, la fel de cocheta.
Am inceput sa o folosesc din prima dimineata. La inceput credeam ca-l am pe Jack, si ea nu este decat un reminder al acestui lucru atunci cand dimineata era inourata de perspectiva unei zile pline de furtuni si tunete. Dar asta a fost la inceput. Cu timpul, l-am pierdut pe Jack, l-am uitat pe fundul ei, inecat in zatul dens al cafelei la ibric. Prinsa in valtoarea diminetii, au trecut luni fara sa o mai folosesc, locul ei fiind luat de catre altele mai mari, mai incapatoare, dar mai seci si fara poveste. Ea devenise istorie, o piesa cocheta de muzeu ce murea incetul cu incetul pe biroul meu.
Nu voiam sa o las sa moara, este speciala, este unica si inca il mai pot invia pe Jack. Trebuia sa-i resuscitez pe amandoi, imi era dor de ei, le simteam lipsa, caldura si sentimentul acela de rasfat pe care mi-l ofereau. O jumatate de ora doar a mea, in care sa-i permit mintii sa alerge pe campia imaginatiei, sau sa analizeze visul din care doar ce ma dezmeticisem si a carui semnificatie ma ocolea. O jumatate de ora cu ea si cu Jack. Acum 40 de minute am umplut-o cu cafea aburinda si m-am delectat cu amandoi. Bunii mei prieteni nu m-au dezamagit, m-au ascultat, ca de obicei, m-au umplut de energie si de sperante. Stiam ca ma pot baza pe ei, chiar daca am fost haina si i-am aruncat in uitare.
Stiu ca sunt egoista si ii folosesc atunci cand moralul meu este divizat cu zero, dar ei nu se supara, dimpotriva, sunt bucurosi ca ma pot ajuta sa stau de vorba cu persoana care ma sperie cel mai mult, cu persoana de care mi-e teama si care ma copleseste, cu mine.
Astazi mi-am baut cafeaua in cescuta mea cu trefla si am vorbit cu mine. Am realizat ca supararile sunt trecatoare, ca oricat de mult ar ploua, conturul argintiu al norului nu va disparea niciodata. Am inteles ca nu e bine sa te eviti, dar nici sa te cufunzi in tine. Le-am promis ca o data pe saptamana ii voi convoca la 30 de minute cu mine, cu noi.
Acum, ea sta mandra pe birou, Jack este liber si eu le spun pe curand.

Elogiul virgulei

Îmi place să citesc, este chiar una dintre puținele pasiuni legale pe care le am. Nu sunt snoabă, citesc ce-mi pică în mână, nu mi-e rușine să recunosc că mi-am clătit ochii cu nume ca Brown sau Coelho. Dar nu este vorba despre mine sau preferințele mele în aceste rânduri.

 Am observat că în ultima vreme o mulțime de pseudointelectuali care se autointitulează scriitori, pentru că nimeni altcineva nu ar avea curajul de a realiza o astfel de inepție, și care inundă internetul și cunoscuții cu pseudoscrieri, care duhnesc pentru un nas literar mai rău decât un hoit în putrefacție pentru un "compozitor” de parfumuri, apar ca melcii după ploaie, hrănindu-se cu neuronii noștri, care se sinucid unul câte unul, rând după rând.

Desigur, conceptul unei scriituri este sufletul acesteia, dar nimeni nu se va îndrăgosti de un retardat mental cu un ochi lipsă și un picior în plus, doar pentru simplul fapt că are un suflet minunat. Cam același lucru se întâmplă și cu pseudoscrierile care mi-au picat în mână în trecutul recent. Sufletul este frumușel, are o scânteie de interesant care ar putea lua foc într-un mod spectaculos dacă aș ști ce pana mea voiau să spună cu adevărat.

Mă pierd în metafore și risc ca target-ul meu să nu înțeleagă mesajul. 

Revin. În publicitate se spune că totul ține de prezentare. Dacă prezinți un căcat legat cu fundiță roșie, se vor bate pseudocititorii la coadă la autografe mai ceva ca părinții noștri, acum douăzeci și ceva de ani, la coadă la lapte. 

După părerea mea, niciodată să nu începeți să scrieți ceva împărțind un pahar de idei cu Narcis și considerând că v-ați apucat să tăiați un diamant. Nu. Începeți să modelați un căcat, veți fi surprinși de rezultat.

Dar revenim la ghimpele ce mă supără pe mine în ultima vreme. Recitiți, vă rog, ultimul paragraf. Așa-i că ați înțeles ce voiam să transmit? Există și o explicație simplă, elementară chiar. Am folosit semne de punctuație potrivite, mai precis, VIRGULA!

Sună pueril? Poate că sună, poate că nu, depinde de percepție. 

Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că micuța virgulă este pe cale de dispariție. Generația "emoticon” și "enter” a uitat cu ce se mănâncă virgula. Aruncă vorbe pe hârtie, presărând din când în când și un "y” sau un "k”, că deh, sunt la modă, şi uită să mai folosească și biata virgulă. Explicația ar fi că, din moment ce ei știu ce căcat au vrut să spună, logica lor infailibilă de pseudoceva le spune că și noi, muritorii de rând, vom înțelege ce formă avea căcatul ăla.

Hai să abordăm problema altfel: ce și cine este această virgulă, în curând creionată pe cutiile de lapte ale americanilor?

Virgula - semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. 

Ca de obicei, DEX-ul este scurt și la obiect. Aș recomanda oricărui puștan frustrat care simte o nevoie asiduă să-și transpună gândurile și fanteziile pe hârtie, sau în cazul epocii noastre moderne, pe un ecran alb unde autocorrect-ul îi este cel mai bun prieten, să o folosească cu încredere.

Cu toții știm să punem punct. Ne lăudăm cu asta, o facem des, uneori în exces. Dar câți mai știu să pună virgulă? Cu atâtea pauze în gândire, cine se mai sinchisește să le marcheze și în scris?

P.S. Îmi cer scuze pentru folosirea în exces a termenului “cacat”, dar după cum zice Stephen King, "foloseşte primul cuvânt care îţi vine în minte dacă e potrivit și colorat”.

 

Epilogul fumului

A fost odată ca-n povești, într-un oraș, departe de oricare din ele, într-o lume perfectă, lipsită de oameni, erau doar ei doi, primii în eternitatea timpului, într-un singur trup. Erau împreună întotdeauna, împărtășind același suflet, aceași inimă, aceleași gânduri, dar nu și aceași dragoste. Erau singuri într-un colțisor din acea lume perfectă, încă nedescoperită. Viață era simplă, și le erau de ajuns gândurile lor. Însetați de aventură, mânați de dorință de a cunoaște, de a împărtăși sinopsisul vieții împreună, au plecat la drum, inima lor aproape explodând sub povara bucuriei a două suflete. Era o bucurie imensă, împărtășită, trăită, dar nu gândită în aceași proporție. El, un zeu uriaș, egalat doar de mândria sa, Ea în toată splendoarea sa pălea însăși natura, prinși într-o luptă mai veche decât timpul însuși. Problema lor era una singură, nu conta faptul că se înțelegeau din priviri, sufletele lor comunicau la un nivel mult deasupra unui Blitzkrig amoros, totul era perfect în afara vorbelor nerostite, a cuvintelor care le blocau traheea, împiedicându-i pe alocuri să respire la unison. Un singur suflu este rareori legământul unei iubiri, ci o amintire vie a ultimului lucru de valoare din viața ta ce îți stăruie în memorie precum un lemn în oceanul cosmic al timpului. Un singur suflu pierdut în respirația lor continuă era echivalentul unui țăruș în inima unui bolnav de nemurire. Nerostită, suflarea se transformă în vijelie. Pământul plânge sub suflul lor iar aerul e impovărat sub tristețea lor. Undeva, departe, printre frunzele azurii ale copacilor Edenului lor propriu, o rază de soare porni cu o țintă directă. În timp ce ei își continuau drumul, aceasta îi lumina chipul Lui, arătând ceea ce umbra pădurii dese în care se aventuraseră, ascundea cu lăcomie.

 Murise.

 

Promit!

A fost vacanță. A fost vacanță departe de școală, departe de sentimente, departe de relații de conjunctură, a fost liber de realitate și bine a mai fost. Soarele a strălucit pe pielea mea albă semi-transparentă și în mine. Mi-am luat liber inclusiv de la clipboard și de la foi, pixuri, creioane și scris.

 Acum stau și scrijelesc pe genunchii pătați de distracție și libertate pe un șervețel care miroase a limonadă de care m-am bucurat ca Atena de nectar în Olimp. Scrijelesc cu un creion dermatograf, un indiciu al faptului că mă întorc în lumea reală, în lumea superficială, în lumea în care naturalețea și libertatea în expresie este mai fumată decât o țigară într-un cămin de studenți în plină sesiune.

 Este ciudat cum cotidianul te prinde în mrejele sale, te ademenste cu voce suavă care promite distracție, promite fecire, promite bine și te trezești apoi că te uiți în ochii sticloși ai Medusei care te transformă într-o stana de piatră, un alt morman de beton în cacofonia gri în care ne rătăcim zilnic, pierzându-ne culoarea, pălind în umbră, confundându-ne cu peisajul morbid ca un cameleon prins de braconieri și scăpat din camion în centrul unui oraș plumburiu. Scăpat sau aruncat, aruncat ca pe un trofeu hand-made pe care îl primești în tabără pentru că ai reușit să faci primul focul, trofeu de care pe moment te bucuri și cu care te mândrești, dar ajuns în contextul cotidianului realizezi că e stupid și nu se integrează.

 Acum încă miros a vacanță, încălțările încă îmi sunt pătate de oboseala urcatului în pădure, în păr încă îmi adie șoapta brazilor și pe tricou observ câteva fire negre de amintiri colorate pisicești. Îmi propun să nu o mai ascult pe Medusa, să găsesc o altă frecvență a orașului, o frecvență pe care difuzează muzica mea. E ușor, am reușit să mă acordez acum cu zgomotul ritmic al șinelor de tren ignorând cu succes fulminant conversația telefonică a moșului aproape surd care stă pe diagonală, singură problemă este că sunetul șinelor a fost tot timpul prietenul meu, a fost sunetul meu, sunetul ce prevestea DELF, Cambridge, natură, motoare, personalitate clădită cărămidă cu cărămidă, acțiune cu acțiune, independență câștigată prin muncă asiduă cu sinele zăpăcit.

 Promit că nu voi mai cădea în această capcană, îmi voi broda cu litere stacojii pe mantia firii “REBEL”, rebel cu o cauză nobilă, o cauză umanitara, vreau să ca noi să ne păstrăm pe noi, să nu ne decoloram doar pentru că acesta este exemplul unei lumi în care depresia este mai frecventă decât răceala. La farmacie este coadă mai mare pentru antidepresive decât pentru aspirină. Nu vreau niciunele, vreau limonadă cu mentă și zmeură, vreau să dansez în cotidian exact cum am dansat în pădure, călcând comformismul în picioare și ocolind cu grație rutina bolnăvicioasă.

 O cacofonie oribilă de voci reduce sunetul prietenos la o tăcere mormântală. Am ajuns înapoi în jegosul București. Parfumată cu încredere și hrănită cu dulceața rebeliunii mele mă îndrept spre casă. Yahoo Messenger, sign in.  “Bai ți-ai făcut temele pentru mâine, ai textele pentru poimâine, ai citit Don Quijote?”

 Simt cum se scurge culoarea. Medusa nu mi-a șoptit niciodată, am privit-o în ochi încă de când am făcut ochi. Sunt prinsă într-o capcană sisifică numită realitate. Gri peste tot, gri peste lume dar nu și peste vise. Ele vor fi mereu scrijelite cu un dermatograf colorat, poate roz, poate portocaliu, dar niciodată negru. Pe ele nu le vei pietrifica niciodată, Medusa!

Va iubesc pe toti!

Miros de weekend. Este ciudat cum entuziasmul frenetic ce se instala de obicei cu prima rafala este acum pierdut. Sunt doar niste zile de odihna. Am imbatranit. Ma gandesc la somn felin, filme lungi si tema la rusa. Clar imi va ramane loc in agenda. Pagini goale, asteptand parca sa fie umplute de cuvinte aruncate alandala, dar semnificative. Ce usor era in tinerete sa tii un jurnal. Se intamplau atat de multe incat seara pixul obisnuia sa danseze frenetic printre randuri intr-un maraton al “amintitului”.
Incomming call “Oana”. Si apoi nume dragi s-au tot perindat pe ecranul telefonului timp de cateva ore. Angi, Chistian, Fifica, Andreea, Bobby. Vineri seara imi notez cu entuziasm crescand “Maine plec la Constanta, maine plec  acasa :) “
Sunetul alarmei de dimineata este odios. E ca si cum ti-ai asculta visele si comfortul fiind ucise cu brutalitate intr-un lagar nazist. Doar ca in dimineata aceasta, astazi, 12-03-2012, alarma este doar un zgomot de fundal.
06:30 : Ma trezesc, fac cafeaua. Este inceputul unei aventuri mitice cu vikingi, rusi, hippioti aruncati in Olimp.
08:00 : In gara intalnim figuri colorate care au probleme cu cifrele. Radem, glumim, peisajul familiar incepe sa se contureze.
08:15 : Pleaca trenul. This is it, it’s really happening, dupa luni de zile ne vom reintalni in formula magica ce aduce tineretea disipata inapoi pe carcasele noastre imbatranite. Incepem sa tesem ipoteze, sa creem scenarii, sa radem, sa povestim. Trenul merge agale ca si conversatia.
11:35 : Am ajuns. Doamne cat de familiar este peisajul. Din gloata de oameni de la intrarea din gara se desprind doua figuri. Singurii oameni pe care chiar ii vedem. Angi si Andreea. Group hug!!! Ruj pe camasa lui Cristi de la Angi :))
12:00 : Ajungem in Vama. Ne hotaram sa bem ca nemtii si sa adoptam o abordare hippie.
12:30 : AC/DC The jack :D
13:10 : Arrival of Oana
13:11 (Angi) : Angi doesn’t give a fuck
13:12 (Angi) : Angi s-a uitat la curu lui Oana cand a plecat sa-si ia bere.
(Cristi) : DUPA AIA : I FLY LIKE PAPER
                ANGI IS STILL POOR
                EVERYONE ELSE IS HAPPY
                Me 2 :D :))
13:22 (Andreea) : eu sunt rautacioasa =)) mi-a fost dor de asta
13:23 (Andreea) : Cafeaua s-a varsat, nu e vina Cristinei =))
13:24 (Angi) : jurnalul a ajuns pe mana lui Angi;
                             Roses are red
                             Violets are Blue
                             There’s gas in your shower
                             Because you’re a Jew
13:20 (Sica) : Vroiam sa scriu ceva. Nu mai stiu ce. Dubioasa treaba. Sper sa-mi aduc aminte.
13:32 (Oana) : The Jack again!!! Yeah!!!
13:16 : Oana varsa cafeaua :))
13:37 (Cristi) : Apa trece piatra la rinichi ramane
                         Angi e indesat cu o p**a de camila
14:13 (Angi) : Facem glume, radem, s-au asezat niste fraieri langa noi, nu putem aprinde jointul :( ... Plm, astept sa mai treaca timpu, poate termina berea si pleaca ... intre timp ma gandesc de ce nu are Oana un decolteu mai adanc ... incerc sa fiu atent la conversatiile voastre, dar mai degraba ascult muzica :))) Am ragait.
14:57 : I still can’t believe I’m here. Marley goes on!!!
15:25 (Oana) : In anumite momente e un dezavantaj sa fii treaz .... :))) :(((
15 :27: Auzi, batista asta iti miroase a cloroform?!
15:31 (Oana) : Drunk people are drunk !! :)))
15:42 (Angi) : S-a adus vorba de Anca Oae :x
15 si ceva (Cristi) : ANCA OAE IS PACKIN’
15:41 (Andreea) : discutii despre un posibil act sexual. Viol!?! Angi vrea sa fie violat de o fata :)))
15:59 (Angi) : a venit Bobi
                         Noi suntem rupti in gura :D In a good way :D
16:03 (Bobby) : Agenda a ajuns pe mana lui Bobby. Viata pare mai amuzanta in starea lor .... trebuie sa recuperez.
16:04 (Angi) : Angi crede ca Da :))
16:09 (Angi) : Despre ce plm vorbim?!
16:16 (Cristi) : Angi e un putoi, dar lumea il iubeste oricum.
16:18 : Everything is soooo beautiful and funny! I love all of them!
16:45 : citat Bobby“De cate surori Atintiseanu e nevoie sa schimbe un bec? Amandoua! Una il schimba si cealalta face poze sa le puna pe FB” =))))
16:49 : Andreea propune sa mergem pe jos. Lumea rupta e terifiata.
16:50 (Angi) : Ne-am decis : Mergem la Andreea, bem, rulam, dupaia mergem in Heaven’s Hell, ne distrabalam.
18:17 : Andreea’s home. Pina Colada si Chelsea Dagger
18 si ceva (Cristi) : M’aaaam sunt distrus ca o prostituata thailandeza
18:23 (Oana) : A venit pizza, lumea e mai fericita
18:43 : La inima m-ai ars varianta dubstep. Diferse urechi distruse. Angi e fericit ca-l acceptam ca un cocalar mic si dragut si scump.
18:49 (Bobby) : Lumea e tacuta iar Andreea baga melodii gay
20:31 : citat “Bobby e baiat de nota 10 si tu esti mar stricat”
20:49 (Bobby) : Andreea si Cristina au inceput sa se schimbe pentru Nord ... o sa ramanem aici pe veci!! HELP!
20:50 : A&C sunt gata, plecam in Heaven’s Hell :D
20:51 (Bobby) : Fale statement
21:40 : Ajung cu Bobby la el sa-mi las lucrurile si sa o oasteptam pe Oana. Lui ii este foame dar nu are paine. Nu mai mancam nimic, ne uitam pe 9gag
22:10 : plecam inspre HH
22:40 : Fificaaaaaa ..... Plictiseala, muzica naspa.
23:30 : Ajungem la Bobby. Ne mutam in Rusia.
23:35 (Fifa) : citat “Sexul prelungeste viata. Vrei sa te fac nemuritoare?” :)) =))
23:51 (Fifa) : citat “ Oana: Azi am iesit in oras cu un grup de drogati si alcoolici. Cris: Cand?! Ca ai stat cu noi toata ziua” =))
(Angi) : Ce tate marfa are Silvia
11 si ceva (Cristi) : E BINE, E BINE BINE. E VARA. E SOARE. E MARE. ANGI+CRISTI+BOBI=LOVE NO GIRLS ALLOWED!!! CEL MAI TARE ORACOL EVER!!!
THE HOUSE OF BATIATUS!
00:25 : Silvia observa cicatricile de pe fruntea lui Angi (dupa 3 ani) Jaded!
12:30 : Valerie (citat Silvia “ Asta n-a murit?”)
THIS IS THE LIFE!
12:40 : Discurs Angi “In cinstea voastra prieteni, inchin acest pahar (taci in plm sa-mi termin toast-ul) ma bucur ca ne-am intalnit azi (zici ca-i un betiv care-si bate copiii) Hai sa bem! Dati-va drumul si dansati
01:05 : Barbie Girl
(Angi catre Andreea) : Am blugi mai strimti decat pzd ta!
01:55 : Eram singura care accepta de bunavoie sa-si spele rufele cu ale tale ...
Muzica, dans, Zorba Grecul, inchinam, cantam, ne imbratisam.
“And I don’t want to go home right now”
Suflete diferite. Firi diferite. Toate unite sub semnul prieteniei. Vicios si perfid, dulce si calduros, exista un al 13-lea semn zodiacal, cel comun, cel al prieteniei. Semnul sub care te dezvolti si pentru care esti predestinat. Cele mai bune lucruri in viata sunt gratuite. Tronand in orice top, prietenia este cea care supravietuieste oricarui dezastru. Tu, El, Ea, Noi. Suntem Noi intotdeauna si nimeni, nu americanii cu nuclarele lor, nu rusii cu planurile lor, nu nimeni nu va putea crea o arma indeajuns de puternica sa distruga o prietenie legata pe nimic altceva decat dragoste. Este dragostea pe care o atingi doar o data in viata, dar care rezista timpului, cutremurului, oricarui fenomen natural sau creat. Este dragostea care scuipa ipoteza celor 3 ani ai lui Maronnier, este dragostea biblica a apoapelui. Nu deseori poti afirma ca te-ai uitat inainte si inapoi, in stanga si in dreapta si ai vazut frumusete. Frumusetea contrastelor care se intregesc intr-un androgin nemacinat de altceva decat de amintiri frumoase. Asta am simtit eu astazi. Am vazut oameni care asculta alta muzica, au un alt viciu, alta viata, alte principii, dar care impreuna formeaza acel mitic tot unitar la care visam cu totii. Am vazut oameni cu sau fara suflet, dupa spusele lor, dar care impreuna sunt mai sfinti decat Evanghelia pentru ca nimic nu este mai pur decat sentimentul de apartenenta, decat simbioza perfecta, decat simplitatea fericita, neingrijorata, neimpovarata.
Va iubesc pe toti, voi, prietenii mei, cei cu care am trecut prin Rai si prin Iad, Paradis si Infern, Cotidian si Evadare. Voi fara de care poate aceste randuri nu ar fi fost scrise, aceste amintiri nu ar fi existat. Voi in centrul carora putem fi “eu”, fara masti futile si costume impopotonate. Noi in sensul gol, revelator, Noi ce care am scris si vom scrie istorie.
Exista o vorba romaneasca “Cine nu are batrani sa-si cumpere”, eu as reformula si as spune “Cine nu are prieteni, sa si-i caute, pentru ca undeva in lume exista un androgin fara un membru, fara unul din organele vitale”
Nimeni si nimic nu va inlocui mustrarea unui prieten atunci cand incepi sa alergi pe campia nebuniei sau imbratisarea stransa atunci cand pulsul vietii o ia razna. Ai nevoie de ei ca de aer, si ca si aerul, intotdeauna stii ca vor fi acolo, doar ca un “MULTUMESC pentru ca esti tu si impreuna suntem noi” nu strica niciodata. Este ca floarea pe care El i-o ofera Ei pentru a-i aminti fizic de dragostea lor nerostita, pentru a-i spune ca va fi acolo “no matter what”.
Va multumesc voua, oameni diferiti, uniti de fatum ca sunteti si veti fi exact asa, oameni nebuni, artisti in galeria vietii mele. Acum, cu “Summer of 69” pe fundal nu ma pot gandi decat la 43, la Pescarie, la Tabacarie, la Ovidius, la Vama, la toate locurile pe care le-am revendicat prin simpla prezenta, prin nebuniile noastre, prin povestea pe care impreuna o asternem cu litere gravate in panza amintirilor. E povestea fara sfarsit la care visam cand eram mici. Atunci il invidiam pe Bagdazar, acum ii ofer  un zambet plin de complicitate.
Dimineata
09:54 (Cristi) : Am murit pe dinauntru. Angi doarme. El pare mort si pe dinafara :)) >:D<
10:35 : Vasele sunt spalate, Angi inca creste pe patura lui Bobby. Anumite lucruri nu se schimba niciodata.

Sado-masochism cu Morpheu part 2

Cred ca eram moarta. Nu! Eram sigur moarta. Cum altfel as fi putut sa ma vad, pe mine, livida, intinsa pe o masa acoperita cu cearceafuri albe. Am citit candva, intr-o alta viata, cand eram in viata, ca in momentul in care respiratia se opreste, inima isi da demisia din batutul ritmic, neincetat si creierul isi da shut down, sufletul, acea parte invizibila a fiintei umane, paraseste carcasa expirata pentru a accede in alta dimensiune, undeva in spatiul invizibil, in spatiul mitic, in Olimp, in Valhala, in Rai, in Paradis.
Ma vedeam intinsa pe cearceafurile sanitarizate, in sala morbida, strapunsa de ace, legata cu curele subtiri de piele maro, de membrele superioare, inferioare si de cap. Cum am ajuns acolo? Brusc, corpul imi tresare, ca o ultima incercare disperata de a scapa din ghearele lugubre ale mesei de operatie. Defocalizez imaginea si observ cu stupoare ca nu eram singura. Siluete albe, parca desprinse din cearceafurile pe care eram intinsa se miscau frenetic pe langa masa. Siluete fantasmagorice, patate de stropi de viata, ultime dovezi ale existentei mele vivide. Una dintre siluete se apleaca peste carcasa mea grotesca si spasmul acela greoi o mai scutura o data.
“Am pierdut-o”.
Pluteam deasupra acestei imagini terifiante, incercand cu disperare sa-mi amintesc cum am ajuns acolo, de ce s-a ajuns acolo? Parca atunci cand mori intreaga viata iti trece prin fata ochilor, ca un film derulat pe fast forward. Unde imi sunt amintirile? De ce nu pot sa ascund imaginea aceasta intr-un sertaras al mintii pentru a putea sa rascolesc prin sifonierul vietii mele? Panica! Sunt o masa de panica, de angoasa, as tremura daca as fi compusa dintr-un material tangibil. In sala a inceput sa ploua. Plang. Siluetele au devenit translucide. Camera se inunda, ma inec. Aer! Ma dor plamanii, respir foc. Nu ma pot misca. Aud sunete dar nu le pot deslusi. Un amalgam cacofonic de sunete mecanice, voci si pasi imi ataca timpanele. O arsura puternica imi inteapa ratul. Se extinde ca incendiul provocat de vara australiana. Mi-e somn!
Ma trezeste asprimea stropilor de apa picurati pe chipul meu deshidratat. Poate ca nu am murit. Daca eram moarta nu as fi simtit apa. Fac un efort supraomenesc si deschid ochii. Este Ea, prietena mea cea mai buna. Este langa mine si incerca cu delicatete si ardoare sa ma trezeasca. Doamne, sper sa nu fiu moarta. Este ciudat cum in astfel de momente limita pana si cel mai convins ateu incearca sa se refugieze in bratele unei divinitati, unei forte superioare intelegerii muritorilor de rand.
Vreau sa ma conving ca inca fac parte din cotidian si incerc sa ma ridic sa-i ating fata, sa o strang in brate si sa o asaltez cu intrebari, dar o durere procustiana imi invaluie coloana, trunchiul, creierul, fiinta. Este clar, ma doare, deci traiesc. Durerea insuportabila imi provoaca greata, camera este acum un titirez aruncat de o mana priceputa. Intuneric. Somn.
Aer curat. Cantec de pasarele ascunse in copacii inalti. Imaginile se deruleaza incet. Ma plimb. Sunt cu Ea. Picioarele-mi sunt goale, corpul acoperit doar de o panza asezata parca pentru a-mi usura durerea, pentru a-mi crea o falsa impresie de libertate. O vad cum imi vorbeste fevril, agitandu-si bratele, miscandu-si buzele ca un colibri aripile, dar nu aud nimic. Nu aud decat un zgomot mecanic ritmic, un zgomot preluat din natura umana, e atat de cunoscut, dar nu-l pot deslusi in ceata amintirilor. Se opreste din vorbit. Se uita cu curiozitate spre carpa banala care imi acopera goliciunea. Isi intinde mana. Durere! Durere ingrozitoare, cumva am trecut printr-un portal invizibil si am ajuns in dimensiunea durerii. Lucifer ar fi chiar fericit daca ar putea-o transfera in micul si voiosul sau parc de distractii. Iar vad totul ca pe un film. Ma vad stand nemiscata in mijlocul aleei. O vad tragand de o ata care imi iesea din vesmantul improvizat. Incerc sa focalizez. Doamne! Opreste-te! Nu este ata! Este un cablu! Este un cablu negru, gros, ce-mi incolaceste coloana. Trunchiul meu este o reclama ieftina la farmacii. Durere, durere, durere, intuneric!
Sunt intr-o incapere, cred. Este atat de intuneric incat sunt convinsa ca orice fascicol de lumina ar fi inghitit cu lacomie. Intind bratele. Cabluri! Incerc sa-mi gasesc portita de scapare. Ma impiedic la fiecare pas. Cabluri! Durere! Trebuie sa scap. Imi continui fuga sisifica. Ma impiedic de un obiect de sticla care se sparge in mii de cioburi. Un miros intepator invadeaza incaperea. Trebuie sa merg mai departe. Dupa cativa pasi, acum insangerati, ma lovesc de un perete. Incep sa pipai cu disperare, cu speranta oarba. Gasesc intrerupatorul. M-am inselat. Intr-o clipita camera este inundata de lumina. Cabluri! Oameni atarnati de tavan, oameni aruncati pe jos si in paturi suprapuse. Cabluri care ii incolacesc si pe ei. Caldura insuportabila! Este atat de cald incat pot vedea valurile de fierbinteala. Lichidul cu miros intepator era gaz. Ardem! Caut o usa da simt cum pielea imi devine prea strimta, ca o haina pe care o speli cu apa rece si se micsoreaza cu doua numere. Durere, caldura, arsura, miros de Ignat.
Imi este cald si sunt transpirata. Gatul si buzele imi sunt uscate. Ma ridic. Niciodata nu am rasuflat cu atata usurinta. Sifonierul maro, perezii roz, asternuturile brodate si pijamalele pufoase sunt elemente cauzatoare de fericire. A fost doar o alta partida incinsa cu Morpheu.

Scrum

Ce este o scrumiera de fapt? Este o bucata frumoasa sau banala, complicat decorata sau odios cioplita, creata in acest scop sau improvizata, destinata, la propriu, deseurilor.
Este un obiect de cult pentru viciosi, un decor “impus” pentru cei puri in rasuflare sau, in unele cazuri, un indiciu de gest ascuns pentru “aparenti”.
In fapt, scrumiera este o prelungire a personalitatii. Asa cum poti judeca o persoana dupa copertile cartilor pe care le detine, tot asa poti trasa cateva schite de personalitate analizand scrumiera unui fumator. Poti  afla atat de multe despre un om privindu-i gunoiul, incat poti evita ridicolul unor intrebari indiscrete. Este scrumiera plina? Sunt tigarile fumate jumatate, pana la filtru? Sunt stinse elegant sau sunt rupte?
Cu o farama de imaginatie si o privire aruncata pe furis unui obiect banal poti contura o adevarata poveste.
Asa cum este si scurta si trista poveste a Soparlicii zgomotoase.
Soparlica zgomotoasa era, contrar numelui declarat sub euforia etilica a Soparloiului tata, cel mai cuminte exemplar din regn. Pentru ea, regulile erau reguli, notiunea de “guideline” nu exista in vocabularul ei (acum hai sa nu ne pripim cu concluziile si sa facem un dans al egoului crezand ca acesta a fost un indiciu in privinta ignorantei sale fata de limba engleza). Aceasta era exemplarul acela in care ceilalti reprezentatnti de aceasi varsta , dar nu si mentalitate, aruncau cu pietre si greierasi pentru ca li se facea capul mare acasa de catre Soparlai, ca nu vor incapea niciodata in protectiile ei de gherute.
Era o zi odioasa de vara. Soarele stralucea, nu, mocnea! Pe cerul gretos de senin si albastru. Soparlica zgomotoasa era obligata de circumstantele penibile create de lipsa de interes pentru lectura a mediocrei sale familii, sa mai faca un drum la biblioteca saracacioasa a tinutului ignorant in care fusese blestemata sa se nasca. “Poate ca intr-o viata anterioara am fost om si acesta este Infernul” se gandi Soparlica iesind din pestera kitchioasa in care isi ducea veacul.
Imaginea care a lovit-o atunci cand a pasit in lumina deranjanta era de-a dreptul demna de un roman de Saul. Soparlicile se bucurau de clocotele zilei jucandu-se cu fluturasii sau mult faimosul joc “Ascunsa” pe care (neintelegandu-l pe deplin) Soparlica zgomotoasa il considera un preludiu ludic al viitoarei maturizari sentimentale.
Dezgustata de tabloul acesta, Soparlica si-a continuat pelerinajul literar.
Cu totii suntem pusi mai devreme sau mai tarziu, in situatia de a alege (si nu, nu alegerile zilnice de portocale sau de mere, ci alegerile care in aparenta sunt la fel de banale doar cu repercursiuni de marimea muntelui Rushmore).
O alegere gresita astazi, inca una maine si curand te trezesti ca bei numai Sprite de cativa ani, desi tie nici macar nu-ti place.
Sub o astfel de aparenta de o mediocritate dezgustatoare, Soparlica a ales sa se abata de la drumul ei obisnuit si sa intre in “mall”.
Culorile, mirosurile, muzica, populatia, totul era ametitor. Pentru o secunda a crezut ca intrarea aceea imensa cu usi rotative era de fapt un portal pe care Uranus l-a uitat inainte de a se disipa in negura miturilor. Era o lume fermecata, noua si cu un crescut potential de aventura. Concluzia? Soparlica a plecat in explorare. A cutreierat magazinele de panze ciudat croite de o valoare supraestimata, cele de obiecte stralucitoare, frumos cioplite si imbinate, a regasit comoara marilor, a minelor si a raurilor in vitrine de sticla bine lustruite, la indemana oricui.
Era Alladin in pestera comorilor. Dar unde ii era lampa? Naiva Soparlica, inca sub puternica influenta literara, a pornit sa-si caute duhul, convinsa acum de existenta sa.
Cat de usor este sa te lasi purtat de val atunci cand navigi intr-o canoe pe ocean in cautarea unei insulite ipotetice. Coloritul pestisorilor ce se joaca “Ascunsa” in bogatul recif de corali, delfinii prietenosi si rechinii rabdatori sunt doar o parte din pericolele aventurii. Este atat de usor sa te lasi purtat de val si atat de amuzant incat scopul calatoriei devine incetosat si intr-un final piere alaturi de unicitatea pe care ai abandonat-o in momentul in care ai decis sa te integrezi.
Aceasta este si scurta si trista poveste a Soparlicii Zgomotoase. Soparlica prezenta potential, putea fi urmatoarea Soparquez sau Sopareve Jobs, dar colorata lume cotidiana devenise brusc un parc de distractii imbietor, inflorind parca din cenusa bibliotecii si a camerei singuratice. A se intoarce la vechiul stil de viata era in ochii Soparlicii, un regres.
“Progresul”  sau a continuat pana in punctul in care trecutul devenise o aventura pastelata intr-o carte de povesti, iar prezentul era o monotonie scufundata in culori de Ara.
Era toamna. Ploua. Soparlica umplea picatura cu picatura clepsidra rutinei cu fiecare pas ce-l facea. Clepsidra pierzaniei. In griul drumului a zarit o pata de burgundiu. Era un volum de Austen, in original. Privirea i-a cazut pe o fraza ce intr-o alta viata ii decora doar peretii, nu si sinele. “I was caught in the middle before I knew that I had begun.” Ploaia si lacrimile au aruncat-o intr-o valtoare rece de intrebari si analize. Cum? Cand? De ce?
Usa era intredeschisa, Soparlicii au intrat fara invitatie, fara bataia intrebatoare impusa, crezand ca o vor gasi lenevind pe canapea, hranindu-se cu veninul mass-mediei. Camera era goala. Masa trona in mijlocul incaperii, monument al decaderii. Apropiindu-se nu au gasit decat un bilet frumos caligrafiat “Nevermore”  asezat intre scrumiera plina ochi, paharele goale si sticla cazuta din care inca mai picura un lichid incolor ce emana vapori de decadere si dureroasa uitare.