Fairytale gone tragic

De cativa ani ma obsedeaza o imagine. Este o imagine trista, distorsionata si incadrata in normele realitatii contemporane (sau cel putin asa am descris-o de fiecare data cand m-a intrebat cineva ce anume vad atunci cand o privesc).
Este o imagine trista, deprimanta as putea zice, tocmai datorita faptului ca pare smulsa din realitate. Un paparazzi rabdator a asteptat sa vada ce se intampla dupa acel moment feeric in care cei doi pornesc calare spre mult prea mediatizatul apus, sau dimpotriva, a refuzat sa dea crezare povestilor raspandite de babutele visatoare din fata portilor si a cautat in arhiva video a barurilor de pe vremea "Cenusaresei".
Hai sa fim seriosi, faza cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti" incepe sa scartaie inca de cand ii este mentionat numele pentru prima data. Este primul semn ca soarta ii este potrivnica.
Sa ne concentram un pic. Exista un singur "Fat-Frumos" (pentru aceasta ipoteza nu ar trebui sa sarim prea departe de realitate, un singur hop, ca sa zic asa).
Dar daca tot o facem, hai sa o facem cum trebuie, sa nu care cumva sa se rascoleasca prea tare ,raposatii plini de imaginatie, prin morminte cand vor auzi ca le-au fost adaptate povestile la tristul cotidian ce ne devoreaza existenta.
Bun ... A fost odata ca niciodata, intr-o galaxie indepartata (la naiba, incurc povestile), intr-un tinut indepartat (acum parca am inceput mai bine)  un print frumos, vartos si independent (nu, nu era ungur) caruia ii venise vremea insuratorii. Avea nevoie de o printesa frumoasa, blanda cu supusii si buna la inima ca painea proaspat scoasa din vatra.
Cum a dat de veste in lung si in lat ca-si cauta printesa, cum au aparut imparatii la usa, care mai de care cu oferte mai bune. Acum nu trebuia decat sa aleaga dupa bunul sau plac dupa rigoaroasa ceremonie din cadrul castingului (la naiba, iar am schimbat povestea) balului regal.
Frumoase din toate cele 4 colturi ale lumii si-au facut aparitia, una mai alba sau mai somnoroasa decat cealalta. Alaiul de printese era cu adevarat impresionant in ochii printului, daramite in modestii ochi azurii ai "Cenusaresei" ce matura constant pragul casei., privind cu jind spre trasurile brodate cu matasuri de care auzise doar in povesti.
Si cum statea eroina noastra fain frumos pe prispa casutei, tragand dintr-o tigara rulata cu tutun ieftin, planul se contura din ce in ce mai bine, din ce in ce mai clar.
Si uite asa, toate panglicile  albastre din tinut ce anuntau fastuosul eveniment au fost stranse, taiate, modelate si cusute intr-o rochie demna de o persoana prin a carui vine curge un sange regal.
Rochia era gata imbracata, caruta vecinului de la 4 strazi mai incolo fusese transformata si ea in mod miraculos intr-o sareta de toata frumusetea (in intuneric si de la departare), acum nu mai lipsea decat sa gaseasca o modalitate de a-si azvarli CV-ul impopotonat in teancul impresionant ce domnea langa tronul printului. Nici nu a fost verbalizata complet dorinta eroinei noastre ca tanti Zana de la curatenie a si luat bucatica firava de hartie ce ducea o lipsa grava de recomandari credibile si a plecat spre palat pentru a mai construi o treapta pe scara firava a ascensiunii iobagiei catre stapani.
 Planul mergea ca uns (pacat ca nu cu ulei dinala bun). Acum viitorul Cenusaresei, unica ei sansa de a-si schimba numele ponosit , atarna de decizia lui "Fat-Frumos" (care intre noi fie vorba, fara photoshop nu era chiar atat de frumos).
In vreme ce printesele isi etalau calitatile pe ringul de dans, eroul povestii noastre scrunta CV-urile, cantarindu-si optiunile, incercand sa ia o decizie (in jumatate de ora incepea finala europenelor, astfel timpul era pretios).
Eh, acum e acum ... acum urmeaza partea cea mai interesanta din poveste, partea in care printul isi da seama ca "Cenusareasa" este cea mai buna alegere pe care o poate face. Toata lumea e fericita, "Cenusareasa" pentru ca devine printesa, "Fat-Frumos" pentru ca va avea copii frumosi (si nu datorita genelor lui), restul oamenilor din imparatie care vor fi condusi pentru prima oara de o persoana care ii intelege si ....
......................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
.................................................................................................... Nu, serios acum, chiar va gandeati ca asa se va termina povestea noastra???
Ei bine, eu cred ca imaginile vorbesc de la sine.

Singura concluzie rationala pe care o putem trage din acest basm adaptat este ca  visele ce nu pornesc de la o baza concreta si realizabila se pot transforma in orice secunda in fumul dens dintr-o bodega uitata de lume si timp, pe cand munca si determinarea au finalitati palpabile aproape intotdeauna .... Pe romaneste ... macar a ramas cu rochia.

??????????

Sus, jos, si mai jos, din ce in ce mai jos, sus din nou si apoi abis.

Suna cunoscut? Cam asa arata traseul fericirii ce-l putem regasi in gps-urile vietii moderne. Din ce in ce mai putini oameni sunt fericiti si raman fericiti. Au ramas atat de putini cei care pot declara, cu mana pe inima faptul ca sunt fericiti, incat ar putea fi stransi intr-o rezervatie, undeva intr-un parc national , imprejmuiti de garduri inalte prin care monstrul depresiei sa nu poata nici privi. Ar exista ghizi turistici care ar povesti despre fericire si simptomele acesteia si o gramada de turisti japonezi cu camerele pregatite, doar doar ar prinde o fotografie cu aceasta specie uluitoare, pe cale de disparitie, "omul fericit".
Multi dintre noi, daca nu chiar majoritatea, s-au intrebat la un moment dat in viata "ce @*&&& e fericirea?". Pe cat de multe intrebari puse, pe atat de multe coate ridicate. Pai daca nu stim ce este, atunci de ce mai aspiram la ea (am putea foarte bine sa ne intrebam). Ei bine, pentru ca fericirea, cel putin in zilele noastre a devenit un fel de fruct oprit, marul lui Adam cu polaritate inversata, musti o data si devii fericit.
Ha, de ar fi atat de simplu!

Adrenalinic

Cineva drag mi-a zis ca fiecare sfarsit este un inceput, orice granita nu este un sfarsit de tara, ci un inceput de alta, tarmul nu este sfarsitul uscatului ci inceputul libertatii si un drum infundat nu este decat o sansa de a descoperi un alt traseu, poate mai bun, poate mai plin de sleauri si cuie. Tot de la el am invatat ca imprevizibilul este sarea si piperul vietii, adrenalina este cel mai puternic drog si o prietenie nu se masoara doar in rasete.

“Omul cat traieste, invata”, spune un dicton celebru, pe cand altul afirma cu tarie ca “toti oamenii sunt egali”. Este ironic cum aceste doua fraze sunt perfect antitetice.  Nu exista egalitate, cel putin, nu in scoala vietii. Pe parcursul timpului am invatat asta, am invatat ca cei care invata din greseli detin o mina de aur, cei care invata din greselile altora detin una din diamant. Este pacat ca avem cu totii munti de diamante la picioare, dar nu le culegem, suntem incapatanati si stam desculti si infometati in paraul rece culegand din cand in cand un firicel de aur pe care poate reusim sa-l azvarlim in desaga sau poate il scapam inapoi in torentul rapid si inghetat care ameninta sa ne inghita, uitand de el la fel de repede precum l-am gasit.

Dar sa revenim la urcusuri, la coborasuri, la sleauri si la cuie. In ultima perioada am observat ca daca ii dai fast forward, viata este un traseu enduro. Pleci la drum nestiind ce te asteapta, ai o harta pe care sa te ghidezi in linii mari si e plin de necunoscut si imprevizibil. Daca mergi incet si safe vezi multe, dar nu simti nicio clipa focul adrenalinei uscandu-ti gatul, inclestandu-ti degetele pe acceleratie, fortandu-te sa te autodepasesti, sa ajungi primul, sa fii cineva. Daca tii totul la o viteza mica, totul se desfasoara la o viteza mica, dealul de pe partea stanga va fi acolo si a doua, si a treia oara cand te uiti, vantul nu este altceva decat o briza de care oricum nu te poti bucura din cauza echipamentului de protectie care atarna ca o povara pe umerii tai si te incorseteaza, te limiteaza. Dar daca mergi “safe” ajungi “safe” la destinatie. Dar, ajungi printre ultimii, poate povestile cele mai bune au fost deja imprastiate de briza molcoma, si nu te deranjeaza foarte tare, pentru ca oricum tu nu erai o parte din nisipul aruncat in vant. Ajungi safe, ajungi toropit de caldura, ajungi obosit si mergi la culcare. Ce-i drept va exista intotdeauna un zambet melancolic in coltul gurii, o amintire a fotografiei facute popandaului de la mijlocul traseului sau a vulturului care plana deasupra ta cand rulai usor si safe pe liziera padurii. Dar atat, e un zambet melancolic si o usoara tristete in oftatul semi-constient ce preceda alunecarea usoara in lumea viselor.

Pe de alta parte exista cei care sunt alimentati de adrenalina, cei care arunca un ochi pe harta inainte de a incaleca si dau gaz. Aceia simt fiorul adrenalinei, simt ca traiesc la maxim, sleaul pe care tu l-ai ocolit pentru ca prezenta un risc de accidentare, ei l-au sarit, sau poate au cazut incercand sa treaca direct prin el, sporind nivelul adrenalinei, sporind senzatia efemera de nemurire, sporindu-le increderea, devenind mai mari in ochii lor si ai celorlalti. Dar ei in frenezia vitezei si a cautarii de adrenalina poate calca popandaul, poate vulturul este doar o pata neagra prinsa cu coltul ochiului sau poate nu a fost deloc. Ei traiesc in si pentru viteza si pierd frumusetea din jur in favoarea adrenalinei, in favoarea sentimentului intens  de “viata”, sentiment care se hiperbolizeaza in momentul in care ajung si rup banda de sosire sau macar urca pe podium, se mareste si se intensifica in momentul in care se aseaza la masa dupa un traseu lung  si cu urme pregnante de adrenalina in sange petrec pana in zori cand se intind in pat sfarsiti, dar cu un zambet de o satisfactie monumentala pe buze,

Stiind toate aceste nu poti decat sa stai sa te intrebi care este varianta cea mai buna?  Daca ai de ales intre doua extreme, pe care o alegi? Vrei sa simti ca traiesti sau vrei sa traiesti pur si simplu? E o alegere dificila, mult mai dificila decat pare initial.

Da, raspunsul multora va fi ca exista intotdeauna o solutie de mijloc, dar o solutie de mijloc in cazul acesta, in cazul vietii, este denumita  in termeni “populari”, mediocritate. Poate sunt un om al extremelor, dar acest cuvant mi s-a parut intotdeauna terifiant. Mediocritatea merge mana in mana cu comformismul si gregarismul. Cand anume te opresti sa admiri campul de grau incoltit intesat cu maci sangerii si cand anume ii dai gaz si pierzi caprioara care alearga in tandem cu tine printre copacii de la liziera? Solutia de mijloc este intradevar mai usoara, mai accesibila, intesata cu de toate, dar plina de riscuri si de esecuri. Poti alege calea de mijloc si sa pierzi totul, sa te pierzi pe tine in multimea ignoranta care ba se opreste, ba alearga ca si cum nimic sau totul este de pierdut sau poti sa cazi intr-o extrema. Oricum ar fi este terifiant. Oricum ar fi trebuie sa nu uiti nicio secunda de tine, de ceea ce doresti tu sa faci si sa te bazezi pe tine si capacitatea ta de a-ti repara singurul motorul, de puterea de a face singur traseul de a decide momentele de liniste si momentele de “span”, ca intr-un final cand te asezi sau te prapadesti in pat sa ai un zambet plin de satisfactie, de melancolie, de implinire.

Si nu in ultimul rand, niciodata, dar niciodata sa nu-ti incredintezi intraga rezerva de benzina cuiva care crezi ca te va acompania pe tot parcursul traseului, pentru ca nu vei sti niciodata cand vei ramane singur in mijlocul campului, sub soarele dogoritor, abandonat, gol si neputincios.