Un pseudoconfident nocturn al falselor emoții, by Vladimir

foto : http://fav.me/d2f1r35

Nu pot dormi. Iarăși îmi revin acele insomnii îmbinate cu o stare de neliniște. Nelinişte...nesomn...fragilitate a gândurile, sentimente inconsistente, migrene, friguri, goluri în stomac şi coşmaruri. Sunt un pictor debil ce încearcă să-şi zugrăvească, pe un colţ de şerveţel ce musteşte a grăsime şi miesme greţoase, un peisaj interior sfâşiat de nevroze şi aruncat la piciorele spleen-ului. Scriu! Da! De trei ori da! Chiar scriu! Şi nu mă tem...nu mă mai tem. Sunt singur, iarăşi, cu coala albă de hârtie şi nu îmi mai este teamă să-mi aştern gândurile pe ea. Mi-am regăsit vechiul prieten, demult plecat, demult debil şi singuratic, posomorât și putred.

. Suntem doar noi doi, aici, acum, pe pământul gol şi ascultăm luna cum îşi ţese cântecul de taină, purtând pe cap aceeaşi cunună de raze strălucitoare pe care a zărit-o şi Dante în urmă cu cinci sute de ani.

               Înainte de acest rendez-vous neaşteptat, ce a reuşit să-mi zguduie fiinţă din temelii şi să trezească la viaţa fiecare particolă dormitandă din creierul meu, citeam Gogol. Serile sale....cătunul Dikanka...noaptea şi, mai ales, nopţile din Ucraina, de care Gogol spunea că nu se aseamănă cu niciuna din nopţile din vreo altă parte a lumii. Poate că avea dreptate. Peisajul acela pitoresc, atât de specific pământului rus, sălciile plângătoare ce atârna deasupra unui lac atât de limpede încât i-ar înflăcărat până şi imaginaţia lui Lamartine; pădurile de fag, întunecoase, misterioase, labirintice, o capodoperă a unui Dedal care, cel mai probabil, se plimba acum prin iarmaroacele pline de gură-cască şi comercianţi care încearcă să-i seducă prin ofertele lor atrăgătoare; larma necontenită, vânzoleala şi zgomotele ce se pierd în fundal printre chipuri palide, trupuri silfide, voci proeminete şi porturi căzăceşti, într-un cuvânt, Gogol! Sunt cuprins din nou de un delir romantic, mă las în voia valurilor Virginiei Woolf, îl învii pe Dali şi îl las pe Poe să îmi zidească templul MELANCOLIEI!

               Al me-lan-co-li-ei sclav mi-s şi tare mândru sunt de acest statut, precum un cavaler rătăcitor din vreunul din poemele lui Arnaud Daniel ce se făleşte cu armura şi cu scutul său. Dar eu nu am arme! Nu am nici scut! Nu pot să lupt, nici să mă apăr. Sunt vulnerabil, dar sunt eu. Mă las purtat de închipuirea mea peste secole de şoapte sufocate, peste veacuri de turniruri şi cruciade, peste lauri, lănci şi ode Pindarice, mă las în voia ta, SOARTA, mă las pe vine şi mă predau! Pântecul mi-e sterp, vintrele-mi putrede, ochii-mi sunt ceară uscată, iar viaţa-mi stă în faţă şi râde sardonic, crezând că  vreau să caut scoci invizibile în pământ. M-am întors la noapte, Mamă, din nou în noapte, din nou în frig şi în întuneric. Mi-e frig şi tremur....mi-e frig şi tremur....mi-e frig şi tremur/simt în vintre un cutremur, dar nu este nimic acolo. Nici eu, nici tu,nici noi....Doar EU şi EA, doar un noi, unitar, echivoc şi armonic. Suntem notele cele mai înalte şi măiestre ce ţâşnesc cu pasiune şi vulgaritate din vioara posedată a lui Paganini: suntem armonie şi dezarmonie. Suntem vii doar în noi şi pentru noi şi suntem morţi pentru ei. Suntem pentru ei cum sunt păpuşile cu sfori pentru păpuşarii lor: după ce au strălucit pe scenă, cad în nesimţire într-un coş de gunoi ticsit cu rumeguş şi răvaşe cu amăgiri şi străluciri.

               Visele mă năpădesc,sunt cuprins de spasme şi terori nocturne. Pereţii odăii mele se strâmtorează mai mult, cu fiecare zi care trece, cu fiecare salut plin de falsitate, cu fiecare compliment ipocrit, cu fiecare peroraţie pe care o ascult şi o iau ca fapt stabilit. Dar am din nou noapte şi pe Ea care îmi veghează necontenit somnul, Ea care ţine fantasmele deoparte, Ea care este dragostea cu adevărat epicureană. Plec acum, prietene, dar mă voi întoarce. Pe altădată!