Adrenalinic

Cineva drag mi-a zis ca fiecare sfarsit este un inceput, orice granita nu este un sfarsit de tara, ci un inceput de alta, tarmul nu este sfarsitul uscatului ci inceputul libertatii si un drum infundat nu este decat o sansa de a descoperi un alt traseu, poate mai bun, poate mai plin de sleauri si cuie. Tot de la el am invatat ca imprevizibilul este sarea si piperul vietii, adrenalina este cel mai puternic drog si o prietenie nu se masoara doar in rasete.

“Omul cat traieste, invata”, spune un dicton celebru, pe cand altul afirma cu tarie ca “toti oamenii sunt egali”. Este ironic cum aceste doua fraze sunt perfect antitetice.  Nu exista egalitate, cel putin, nu in scoala vietii. Pe parcursul timpului am invatat asta, am invatat ca cei care invata din greseli detin o mina de aur, cei care invata din greselile altora detin una din diamant. Este pacat ca avem cu totii munti de diamante la picioare, dar nu le culegem, suntem incapatanati si stam desculti si infometati in paraul rece culegand din cand in cand un firicel de aur pe care poate reusim sa-l azvarlim in desaga sau poate il scapam inapoi in torentul rapid si inghetat care ameninta sa ne inghita, uitand de el la fel de repede precum l-am gasit.

Dar sa revenim la urcusuri, la coborasuri, la sleauri si la cuie. In ultima perioada am observat ca daca ii dai fast forward, viata este un traseu enduro. Pleci la drum nestiind ce te asteapta, ai o harta pe care sa te ghidezi in linii mari si e plin de necunoscut si imprevizibil. Daca mergi incet si safe vezi multe, dar nu simti nicio clipa focul adrenalinei uscandu-ti gatul, inclestandu-ti degetele pe acceleratie, fortandu-te sa te autodepasesti, sa ajungi primul, sa fii cineva. Daca tii totul la o viteza mica, totul se desfasoara la o viteza mica, dealul de pe partea stanga va fi acolo si a doua, si a treia oara cand te uiti, vantul nu este altceva decat o briza de care oricum nu te poti bucura din cauza echipamentului de protectie care atarna ca o povara pe umerii tai si te incorseteaza, te limiteaza. Dar daca mergi “safe” ajungi “safe” la destinatie. Dar, ajungi printre ultimii, poate povestile cele mai bune au fost deja imprastiate de briza molcoma, si nu te deranjeaza foarte tare, pentru ca oricum tu nu erai o parte din nisipul aruncat in vant. Ajungi safe, ajungi toropit de caldura, ajungi obosit si mergi la culcare. Ce-i drept va exista intotdeauna un zambet melancolic in coltul gurii, o amintire a fotografiei facute popandaului de la mijlocul traseului sau a vulturului care plana deasupra ta cand rulai usor si safe pe liziera padurii. Dar atat, e un zambet melancolic si o usoara tristete in oftatul semi-constient ce preceda alunecarea usoara in lumea viselor.

Pe de alta parte exista cei care sunt alimentati de adrenalina, cei care arunca un ochi pe harta inainte de a incaleca si dau gaz. Aceia simt fiorul adrenalinei, simt ca traiesc la maxim, sleaul pe care tu l-ai ocolit pentru ca prezenta un risc de accidentare, ei l-au sarit, sau poate au cazut incercand sa treaca direct prin el, sporind nivelul adrenalinei, sporind senzatia efemera de nemurire, sporindu-le increderea, devenind mai mari in ochii lor si ai celorlalti. Dar ei in frenezia vitezei si a cautarii de adrenalina poate calca popandaul, poate vulturul este doar o pata neagra prinsa cu coltul ochiului sau poate nu a fost deloc. Ei traiesc in si pentru viteza si pierd frumusetea din jur in favoarea adrenalinei, in favoarea sentimentului intens  de “viata”, sentiment care se hiperbolizeaza in momentul in care ajung si rup banda de sosire sau macar urca pe podium, se mareste si se intensifica in momentul in care se aseaza la masa dupa un traseu lung  si cu urme pregnante de adrenalina in sange petrec pana in zori cand se intind in pat sfarsiti, dar cu un zambet de o satisfactie monumentala pe buze,

Stiind toate aceste nu poti decat sa stai sa te intrebi care este varianta cea mai buna?  Daca ai de ales intre doua extreme, pe care o alegi? Vrei sa simti ca traiesti sau vrei sa traiesti pur si simplu? E o alegere dificila, mult mai dificila decat pare initial.

Da, raspunsul multora va fi ca exista intotdeauna o solutie de mijloc, dar o solutie de mijloc in cazul acesta, in cazul vietii, este denumita  in termeni “populari”, mediocritate. Poate sunt un om al extremelor, dar acest cuvant mi s-a parut intotdeauna terifiant. Mediocritatea merge mana in mana cu comformismul si gregarismul. Cand anume te opresti sa admiri campul de grau incoltit intesat cu maci sangerii si cand anume ii dai gaz si pierzi caprioara care alearga in tandem cu tine printre copacii de la liziera? Solutia de mijloc este intradevar mai usoara, mai accesibila, intesata cu de toate, dar plina de riscuri si de esecuri. Poti alege calea de mijloc si sa pierzi totul, sa te pierzi pe tine in multimea ignoranta care ba se opreste, ba alearga ca si cum nimic sau totul este de pierdut sau poti sa cazi intr-o extrema. Oricum ar fi este terifiant. Oricum ar fi trebuie sa nu uiti nicio secunda de tine, de ceea ce doresti tu sa faci si sa te bazezi pe tine si capacitatea ta de a-ti repara singurul motorul, de puterea de a face singur traseul de a decide momentele de liniste si momentele de “span”, ca intr-un final cand te asezi sau te prapadesti in pat sa ai un zambet plin de satisfactie, de melancolie, de implinire.

Si nu in ultimul rand, niciodata, dar niciodata sa nu-ti incredintezi intraga rezerva de benzina cuiva care crezi ca te va acompania pe tot parcursul traseului, pentru ca nu vei sti niciodata cand vei ramane singur in mijlocul campului, sub soarele dogoritor, abandonat, gol si neputincios.