Snuff

Initial am vrut sa ne scriu povestea, dar ce rost ar fi avut? Ar fi fost ca si cum marea si-ar aminti cum invaluia picioarele unui naufragiat la fiecare flux pe care acesta il astepta cu o sete arzatoare. Ce ar fi daca am privi totul din punctul de vedere al naufragiatului? Our story, by me.
Nu intentionez ca asta sa fie o scrisoare de dragoste, un alt cliseu al unui roman cu potential care se dovedeste a fi scris de Jane Austen. Vreau doar sa-ti scriu ceea ce nu ti-am spus pana acum, ceea ce am incercat sa-ti arat, reusind uneori, esuand lamentabil in celelalte cazuri.
O sa incep cu "multumesc".
Multumesc pentru momentele perfecte, pentru clipele de serenitate, pentru simplul fapt de a ma face sa ma simt iubita, de a ma face sa ma simt vie. E senzatia aceea pe care o ai in stomac atunci cand esti in trupa de teatru si urmeaza sa intri singur pe scena sa iti tii monologul in fata unei sali pline, e senzatia aceea pe care o ai atunci cand esti intr-un avion cu o parasuta legata de spate si trapa se deschide, e senzatia aceea de pura libertate cand esti provocat sa alergi printr-o padure legat la ochi. Simturile iti iau foc, stomacul iti implodeaza, autocontrolul tau este mai absent decat americanii pe luna. Cred ca stii despre ce vorbesc, sunt acei mici fluturasi in stomac, de care toata lumea vorbeste, cunoscuti etimologic ca si "emotii".
Dragostea intr-un final este e emotie nu? E un stol de fluturi multicolori care imi invadeaza venele si imi tatueaza rictusul unui zambet tamp, dar fericit, pe fata. E un zambet autentic, pe cale de disparitie in vremurile moderne.
E o zicala in poporul romanesc, ce parafrazata ar suna ceva de genul, nisipul timpului astupa gaurile durerii si lasa la suprafata doar sideful vremurilor frumoase. Nu vreau ca aceasta bucatica de hartie cu litere asternute pe ea sa fie doar o colectie de scoici stralucitoare. Sideful straluceste atat de mult si de frumos sub razele blande ale soarelui tocmai pentru ca a fost imbaiat in picaturile sarate de ploaie si rasfatat in roua unui nou rasarit.
Cred ca ceea ce vreau sa spun este ca privind in urma, vom vedea si urmele furtunii, dar sunt doar atat, urme alei unei furtuni care a venit, a rascolit si a trecut. Intr-un final a ramas doar naufragiatul cu marea lui.
Ti-am zis mai demult ca noi suntem Ying si Yang si pentru mine vom ramane intotdeauna asa. Soarele si Luna, Marte si Venus, iarba si foitele.
E scena cea mai intens colorata in valul pictat al vietii, e o poveste frumoasa pe care o poti spune nepotilor atunci cand vor veni sa-si viziteze bunicii/bunica/bunicul semi-senili care nu fac altceva decat sa povesteasca despre tineretea lor si momentele care au insemnat ceva, e o briza racoroasa intr-o noapte torida de iulie.
Cred ca ceea ce vreau sa spun, inainte ca aceasta scrisoare sa capete o tendinta shakespeariana, e ceva foarte simplu, ce inglobeaza tot torentul acesta de cuvinte aruncate .... Doua puncte paranteza :) !