Caldura, comfort, liniste, siguranta, dulce alunecare. Oare?
Este liniste. Sunt intr-un spital pentru copii. Il recunosc dupa faianta sparta, cimentul rece si sumbru, usile inca mult prea inalte si mirosul de microbi sanitarizati. Este policlinica in care imi pierdeam dupa-amiezile copilariei, locul unde bunica mea isi castiga existenta fiind calaul copiilor. Acele, seringile mari refolosibile, mirosul de spirt, musamaua maro-murdar intinsa pe jumatate de pat rigid, toate acestea formau o imagine terifianta pentru copilul inocent cu imaginatia mult mai bogata decat ii permite portofelul normalitatii psihice.
Coridorul lung si vesnic intunecat era gol, dar undeva, impregnat in flisele lipite de membrii partidului muncitoresc, ramase zgomotl pasilor fermi, cocotati pe tocurile doamnelor doctor si doamnelor asistente, timizilor si tematorilor pasi ai copiilor tinuti stransi de manuta de catre mamele aparent curajoase, dar terifiate, nu de ace, ci de posibilele diagnostice.
Inaintez cu precautie si zaresc o usa intredeschisa. Lumina puternica, zgomot asurzitor, culori tipatoare, totul este o hiperbola deranjanta. Asistente care balmajesc ceva inteligibil in timp ce isi agita membrele intr-o cacofonie de gesturi, totul este atat de obositor.
Imi indrept privirea spre fereastra. Sunt afara. Cand naiba au plantat astia arbori sequoia in curtea spitalului in care mi-am facut practica? Cum naiba am ajuns in capatul celalalt al orasului? Si de ce este cerul mov? Este un film mut in care mult prea cunoscutele non-culori au fost inlocuite parca de penajul unui papagal exotic si extravagant. Nu mai este nimeni in jurul meu, totusi simt o durere ascutita in timpane, ca si cum strigate invizibile de ajutor au atins o frecventa atat de inalta incat s-au materializat in aceste culori apasatoare. Brusc arborii giganti incep sa cada ca popicele atinse de bila aruncata de un profesionist. Rate! Pasari de marimea copacilor care se indreapta spre mine. Sunt o bucata de paine uscata azvarlita intr-o ograda de pasari infometate cu gauri negre de antimaterie in loc de ochi. Vidul acela impenetrabil ma atrage ca o lampa de 300 W agatata pe prispa casei in plina vara. Inchid ochii. Mi-e frica!
Sunt acasa, sau cel putin acesta este sentimentul pe care mi-l starneste acest apartament ce arata, ce-i drept, familiar. Sunt inconjurata de mama, de sora si de prietenele cele mai bune din copilarie. Ar trebui sa fiu in siguranta si totusi ce este cu patura aceasta de densitate plumburie si de culoarea morbida a angoasei care imi acopera trupul inghetandu-mi suflul si mobilitatea? Se discuta ceva dar nu pot fi atenta, ceva se intampla in afara acestor patru pereti naclaiti de zgomot. Pasesc in hol, zaresc in celalalt capat o gaura. Este o usa, o gaura de usa, arata chiar campenesc. Ma apropii. Este o intrare, o intrare intr-un grajd. Ciudat cum acest amanunt nu mi se pare absolut deloc bizar. Cu cat ma apropii mai mult (ma simt de parca holul asta are 1 km) cu atat detaliile sunt mai bine conturate iar patura ma strange si mai tare. Inauntrul grajdului este herghelie intreaga de cai. Un amestec de maro, negru, alb, simplitate, pete, tinte si un singur aspect comun. Ochii! I-am mai vazut odata, mai devreme, doar ca erau mai mari si purtatorii lor doborau copacii cu labele portocalii altadata destinate lopatatului in apa. In mai putin de o clipita patura a devenit una cu mine, culoarea angoasei a devenit textura sangelui meu, densitatea plumburie s-a depus ca un invelis pe plamanii mei, acum blocati parca in impenetrabilitatea fricii. Poate a durat o secunda, poate a durat o viata de om, sau poate de efemerida, dar am reusit sa rasuflu. Aceasta miscare imperceptibila a fost semnalul lor. Intr-un unison strategic au luat-o la trap.
Instantaneu sunt prinsa intr-o ambuscada organizata. Sageteaza toti pe langa mine, arata ca o turma de animale de prada infometate care au zarit o caprioara ranita la cap de coridor. La fel de brusc cum a inceput, la fel de indelungat cat mi-a luat sa-mi amintesc sa-mi mai trag odata rasuflarea, totul s-a terminat. Uluita, incercand sa adun piesele de puzzle azvarlite in aceasta fractiune de secunda, sa pot realiza ce s-a intamplat, privesc in grajdul acum gol, temperandu-mi respiratia, lasand adrenalina sa-mi treaca prin porii inundati acum de o transpiratie rece. Realitatea din jurul meu incepe sa prinda radacini, catalizand parca, mirosul care incepe sa se inalte. E un miros ciudat, e un miros specific, unde l-am mai intalnit oare? Inchid ochii incercand sa-mi amintesc, incercand sa pipai prin ceata amintirilor dupa firicelul de legatura. Un miros fetid, apasator, fara nume, fara caracteristici palpabile. Unde anume s-au mai intersectat drumurile noastre? Inconstient m-am intors in cautarea mea oarba inspre tinta invizibila a nobililor atacatori de mai devreme. Deschid ochii si revelatia ma loveste odata cu imaginea ce mi se tatueaza pe retina. Sangele, carnea proaspata ce aluneca gretos pe peretele manjit, ramasitele calde, aburinde, capete, copite, trunchiuri deschise si incalcite. Moarte!
Rosu aprins, rosu vinetiu, rosu oxigenat, rosu proaspat, rosu inchegat, rosu morbid, rosu, mult rosu, rosu care se scurge, se intinde, se inalta, se imprastie, rosu care cuprinde, rosu care pur si simplu tipa, miroase, acapareaza. Intuneric!
Sunt in bucatarie, inconjurata iarasi de familie, prieteni, cunoscuti. O polemica aburinda pluteste in aer. Totul este iarasi un film mut, nu aud nimic, dar vad conversatia. Este obositor. Caut inebunita un coltisor in incaperea inundata de aburi de rasuflete si culori de tipete. O zaresc pe ea. E o figura cunoscuta. Sta aplecata deasupra unui telefon. Imi arunc privirea indiscreta si ii vad numele Lui.
Sunt in incaperea alaturata. Este iarasi film mut, dar este inversat. Aud torentul de voci de parca peretele despartitor ar fi doar o ceata opaca. Ridic privirea de pe covorul cu model alambicat si il zaresc pe El. Atentia imi este acaparata de abdomenul spartan dezvelit. Sta nemiscat in semi-obscuritate. Reusesc sa defocalizez imaginea si sa privesc ansamblul. Bratul drept este ranit. Ma apropii de el ingrijorata. Este un tatuaj proaspat. Interesanta alegere, un pergament cu litere majestuos desenate. Incerc sa descifrez textul dar tatuajul se incapataneaza sa-si demonstreze calitatile de rana. Literele elegante incep sa se scurga lugubru, amestecandu-se initial in siroaie lungi de sange, au poate cerneala. Imi doresc putina culoare acum. Ma indrept spre intrerupator, sperand ca odata cu lumina artificiala incaperea va fi inundata si de culoare. O miscare justa, as spune, doar ca golul, gaura neagra, flamanda, din stomacul meu imi indreapta atentia inapoi la tatuaj. Siroaiele s-au incalcit acum intr-o pata omogena ce sfida parca gravitatia. Inconstient ma apropii iarasi. Este posibil ca o pata sa se miste? Focalizez imaginea ca si cum as privi prin lentila unui DSLR inteligent.
Din pata parazitara isi croieste drumul un pescarus, care odata eliberat, isi ia zborul. Apoi inca unul si inca unul. Imi mut privirea spre El. E nemiscat. Doar ochii ii cautau frenetic pe ai mei. Teama ce e contureaza este mult mai zgomotoasa, ca un tren pe sine de sticla. Nodul legaturii noastre invizibile este dezlegat, ba nu, rupt de unul dintre pescarusi.
Ne ataca! Incerc cu disperare sa gasesc o usa, dar nu exista! Ceva imi atinge bratul usor. Este o sipca pe care el mi-o intinde ridicand o spranceana cu complicitate. Din nou incerc sa focalizez unul dintre mancatorii de pesti inaripati. A naibii lentilo-retina si claritate desavarsita. Momentul in care particularitatile imaginii prelucrate parca prin filtru HDR imi ating retina, patura imi este parca aruncata iarasi pe umeri cu brutalitatea unui stapan de sclavi. Ochii pescarusilor imi sunt terifiant de cunoscuti. Incerc din rasputeri sa ma misc, sa ma apar, sa ripostez, dar bratele imi sunt pietrificate. El se descurca mai bine decat mine, oferindu-i unuia dintre pescarusi aceasi soarta de care au avut parte armasarii. Trupul inaripat, simbol al libertatii pe mare, s-a transformat intr-o clipita in carne tocata, fulgi, pene, toate asezonate cu un cioc si stropite cu sange din belsug. El m-a prins de talie ferindu-ma de atacul turbat al adversarilor zburatori. Mi-am recastigat mobilitatea, primind-o parca prin osmoza. Filmul a redevenit realitate. Ripostez si castigam. Tributul sangelui, mirosul mortii, frica, golul in stomac si lipsa mobilitatii picioarelor au revenit. Rosul inca este o amintire. Totul este negru. Smoala intamplarilor se imprastie ca ceata la apus in Londra.
Imi este cald, dar imi este si frig. Sunt transpirata si imobilizata de un ghips inexistent. Ochii imi sunt atacati de un inamic invizibil. Golul din stomac, patura de angoasa sunt prezente, mai rau, sunt reale. Trag aer adanc in piept si deschid ochii. Sunt la mine in camera. A fost doar un alt cosmar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu