Promit!

A fost vacanță. A fost vacanță departe de școală, departe de sentimente, departe de relații de conjunctură, a fost liber de realitate și bine a mai fost. Soarele a strălucit pe pielea mea albă semi-transparentă și în mine. Mi-am luat liber inclusiv de la clipboard și de la foi, pixuri, creioane și scris.

 Acum stau și scrijelesc pe genunchii pătați de distracție și libertate pe un șervețel care miroase a limonadă de care m-am bucurat ca Atena de nectar în Olimp. Scrijelesc cu un creion dermatograf, un indiciu al faptului că mă întorc în lumea reală, în lumea superficială, în lumea în care naturalețea și libertatea în expresie este mai fumată decât o țigară într-un cămin de studenți în plină sesiune.

 Este ciudat cum cotidianul te prinde în mrejele sale, te ademenste cu voce suavă care promite distracție, promite fecire, promite bine și te trezești apoi că te uiți în ochii sticloși ai Medusei care te transformă într-o stana de piatră, un alt morman de beton în cacofonia gri în care ne rătăcim zilnic, pierzându-ne culoarea, pălind în umbră, confundându-ne cu peisajul morbid ca un cameleon prins de braconieri și scăpat din camion în centrul unui oraș plumburiu. Scăpat sau aruncat, aruncat ca pe un trofeu hand-made pe care îl primești în tabără pentru că ai reușit să faci primul focul, trofeu de care pe moment te bucuri și cu care te mândrești, dar ajuns în contextul cotidianului realizezi că e stupid și nu se integrează.

 Acum încă miros a vacanță, încălțările încă îmi sunt pătate de oboseala urcatului în pădure, în păr încă îmi adie șoapta brazilor și pe tricou observ câteva fire negre de amintiri colorate pisicești. Îmi propun să nu o mai ascult pe Medusa, să găsesc o altă frecvență a orașului, o frecvență pe care difuzează muzica mea. E ușor, am reușit să mă acordez acum cu zgomotul ritmic al șinelor de tren ignorând cu succes fulminant conversația telefonică a moșului aproape surd care stă pe diagonală, singură problemă este că sunetul șinelor a fost tot timpul prietenul meu, a fost sunetul meu, sunetul ce prevestea DELF, Cambridge, natură, motoare, personalitate clădită cărămidă cu cărămidă, acțiune cu acțiune, independență câștigată prin muncă asiduă cu sinele zăpăcit.

 Promit că nu voi mai cădea în această capcană, îmi voi broda cu litere stacojii pe mantia firii “REBEL”, rebel cu o cauză nobilă, o cauză umanitara, vreau să ca noi să ne păstrăm pe noi, să nu ne decoloram doar pentru că acesta este exemplul unei lumi în care depresia este mai frecventă decât răceala. La farmacie este coadă mai mare pentru antidepresive decât pentru aspirină. Nu vreau niciunele, vreau limonadă cu mentă și zmeură, vreau să dansez în cotidian exact cum am dansat în pădure, călcând comformismul în picioare și ocolind cu grație rutina bolnăvicioasă.

 O cacofonie oribilă de voci reduce sunetul prietenos la o tăcere mormântală. Am ajuns înapoi în jegosul București. Parfumată cu încredere și hrănită cu dulceața rebeliunii mele mă îndrept spre casă. Yahoo Messenger, sign in.  “Bai ți-ai făcut temele pentru mâine, ai textele pentru poimâine, ai citit Don Quijote?”

 Simt cum se scurge culoarea. Medusa nu mi-a șoptit niciodată, am privit-o în ochi încă de când am făcut ochi. Sunt prinsă într-o capcană sisifică numită realitate. Gri peste tot, gri peste lume dar nu și peste vise. Ele vor fi mereu scrijelite cu un dermatograf colorat, poate roz, poate portocaliu, dar niciodată negru. Pe ele nu le vei pietrifica niciodată, Medusa!