Epilogul fumului

A fost odată ca-n povești, într-un oraș, departe de oricare din ele, într-o lume perfectă, lipsită de oameni, erau doar ei doi, primii în eternitatea timpului, într-un singur trup. Erau împreună întotdeauna, împărtășind același suflet, aceași inimă, aceleași gânduri, dar nu și aceași dragoste. Erau singuri într-un colțisor din acea lume perfectă, încă nedescoperită. Viață era simplă, și le erau de ajuns gândurile lor. Însetați de aventură, mânați de dorință de a cunoaște, de a împărtăși sinopsisul vieții împreună, au plecat la drum, inima lor aproape explodând sub povara bucuriei a două suflete. Era o bucurie imensă, împărtășită, trăită, dar nu gândită în aceași proporție. El, un zeu uriaș, egalat doar de mândria sa, Ea în toată splendoarea sa pălea însăși natura, prinși într-o luptă mai veche decât timpul însuși. Problema lor era una singură, nu conta faptul că se înțelegeau din priviri, sufletele lor comunicau la un nivel mult deasupra unui Blitzkrig amoros, totul era perfect în afara vorbelor nerostite, a cuvintelor care le blocau traheea, împiedicându-i pe alocuri să respire la unison. Un singur suflu este rareori legământul unei iubiri, ci o amintire vie a ultimului lucru de valoare din viața ta ce îți stăruie în memorie precum un lemn în oceanul cosmic al timpului. Un singur suflu pierdut în respirația lor continuă era echivalentul unui țăruș în inima unui bolnav de nemurire. Nerostită, suflarea se transformă în vijelie. Pământul plânge sub suflul lor iar aerul e impovărat sub tristețea lor. Undeva, departe, printre frunzele azurii ale copacilor Edenului lor propriu, o rază de soare porni cu o țintă directă. În timp ce ei își continuau drumul, aceasta îi lumina chipul Lui, arătând ceea ce umbra pădurii dese în care se aventuraseră, ascundea cu lăcomie.

 Murise.