Cafea de trefla

Prima oara cand am deschis cutia am fost extaziata. Era superba. Micuta, neagra pe interior exact ca si lichidul datator de energie pe care il asimilez in fiecare dimineata cu nesat, mai ceva ca un personaj din Requiemul lui Hubert. Avea si farfuriuta, la fel de neagra, la fel de cocheta.
Am inceput sa o folosesc din prima dimineata. La inceput credeam ca-l am pe Jack, si ea nu este decat un reminder al acestui lucru atunci cand dimineata era inourata de perspectiva unei zile pline de furtuni si tunete. Dar asta a fost la inceput. Cu timpul, l-am pierdut pe Jack, l-am uitat pe fundul ei, inecat in zatul dens al cafelei la ibric. Prinsa in valtoarea diminetii, au trecut luni fara sa o mai folosesc, locul ei fiind luat de catre altele mai mari, mai incapatoare, dar mai seci si fara poveste. Ea devenise istorie, o piesa cocheta de muzeu ce murea incetul cu incetul pe biroul meu.
Nu voiam sa o las sa moara, este speciala, este unica si inca il mai pot invia pe Jack. Trebuia sa-i resuscitez pe amandoi, imi era dor de ei, le simteam lipsa, caldura si sentimentul acela de rasfat pe care mi-l ofereau. O jumatate de ora doar a mea, in care sa-i permit mintii sa alerge pe campia imaginatiei, sau sa analizeze visul din care doar ce ma dezmeticisem si a carui semnificatie ma ocolea. O jumatate de ora cu ea si cu Jack. Acum 40 de minute am umplut-o cu cafea aburinda si m-am delectat cu amandoi. Bunii mei prieteni nu m-au dezamagit, m-au ascultat, ca de obicei, m-au umplut de energie si de sperante. Stiam ca ma pot baza pe ei, chiar daca am fost haina si i-am aruncat in uitare.
Stiu ca sunt egoista si ii folosesc atunci cand moralul meu este divizat cu zero, dar ei nu se supara, dimpotriva, sunt bucurosi ca ma pot ajuta sa stau de vorba cu persoana care ma sperie cel mai mult, cu persoana de care mi-e teama si care ma copleseste, cu mine.
Astazi mi-am baut cafeaua in cescuta mea cu trefla si am vorbit cu mine. Am realizat ca supararile sunt trecatoare, ca oricat de mult ar ploua, conturul argintiu al norului nu va disparea niciodata. Am inteles ca nu e bine sa te eviti, dar nici sa te cufunzi in tine. Le-am promis ca o data pe saptamana ii voi convoca la 30 de minute cu mine, cu noi.
Acum, ea sta mandra pe birou, Jack este liber si eu le spun pe curand.