Elogiul virgulei

Îmi place să citesc, este chiar una dintre puținele pasiuni legale pe care le am. Nu sunt snoabă, citesc ce-mi pică în mână, nu mi-e rușine să recunosc că mi-am clătit ochii cu nume ca Brown sau Coelho. Dar nu este vorba despre mine sau preferințele mele în aceste rânduri.

 Am observat că în ultima vreme o mulțime de pseudointelectuali care se autointitulează scriitori, pentru că nimeni altcineva nu ar avea curajul de a realiza o astfel de inepție, și care inundă internetul și cunoscuții cu pseudoscrieri, care duhnesc pentru un nas literar mai rău decât un hoit în putrefacție pentru un "compozitor” de parfumuri, apar ca melcii după ploaie, hrănindu-se cu neuronii noștri, care se sinucid unul câte unul, rând după rând.

Desigur, conceptul unei scriituri este sufletul acesteia, dar nimeni nu se va îndrăgosti de un retardat mental cu un ochi lipsă și un picior în plus, doar pentru simplul fapt că are un suflet minunat. Cam același lucru se întâmplă și cu pseudoscrierile care mi-au picat în mână în trecutul recent. Sufletul este frumușel, are o scânteie de interesant care ar putea lua foc într-un mod spectaculos dacă aș ști ce pana mea voiau să spună cu adevărat.

Mă pierd în metafore și risc ca target-ul meu să nu înțeleagă mesajul. 

Revin. În publicitate se spune că totul ține de prezentare. Dacă prezinți un căcat legat cu fundiță roșie, se vor bate pseudocititorii la coadă la autografe mai ceva ca părinții noștri, acum douăzeci și ceva de ani, la coadă la lapte. 

După părerea mea, niciodată să nu începeți să scrieți ceva împărțind un pahar de idei cu Narcis și considerând că v-ați apucat să tăiați un diamant. Nu. Începeți să modelați un căcat, veți fi surprinși de rezultat.

Dar revenim la ghimpele ce mă supără pe mine în ultima vreme. Recitiți, vă rog, ultimul paragraf. Așa-i că ați înțeles ce voiam să transmit? Există și o explicație simplă, elementară chiar. Am folosit semne de punctuație potrivite, mai precis, VIRGULA!

Sună pueril? Poate că sună, poate că nu, depinde de percepție. 

Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că micuța virgulă este pe cale de dispariție. Generația "emoticon” și "enter” a uitat cu ce se mănâncă virgula. Aruncă vorbe pe hârtie, presărând din când în când și un "y” sau un "k”, că deh, sunt la modă, şi uită să mai folosească și biata virgulă. Explicația ar fi că, din moment ce ei știu ce căcat au vrut să spună, logica lor infailibilă de pseudoceva le spune că și noi, muritorii de rând, vom înțelege ce formă avea căcatul ăla.

Hai să abordăm problema altfel: ce și cine este această virgulă, în curând creionată pe cutiile de lapte ale americanilor?

Virgula - semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. 

Ca de obicei, DEX-ul este scurt și la obiect. Aș recomanda oricărui puștan frustrat care simte o nevoie asiduă să-și transpună gândurile și fanteziile pe hârtie, sau în cazul epocii noastre moderne, pe un ecran alb unde autocorrect-ul îi este cel mai bun prieten, să o folosească cu încredere.

Cu toții știm să punem punct. Ne lăudăm cu asta, o facem des, uneori în exces. Dar câți mai știu să pună virgulă? Cu atâtea pauze în gândire, cine se mai sinchisește să le marcheze și în scris?

P.S. Îmi cer scuze pentru folosirea în exces a termenului “cacat”, dar după cum zice Stephen King, "foloseşte primul cuvânt care îţi vine în minte dacă e potrivit și colorat”.