Cred ca eram moarta. Nu! Eram sigur moarta. Cum altfel as fi putut sa ma vad, pe mine, livida, intinsa pe o masa acoperita cu cearceafuri albe. Am citit candva, intr-o alta viata, cand eram in viata, ca in momentul in care respiratia se opreste, inima isi da demisia din batutul ritmic, neincetat si creierul isi da shut down, sufletul, acea parte invizibila a fiintei umane, paraseste carcasa expirata pentru a accede in alta dimensiune, undeva in spatiul invizibil, in spatiul mitic, in Olimp, in Valhala, in Rai, in Paradis.
Ma vedeam intinsa pe cearceafurile sanitarizate, in sala morbida, strapunsa de ace, legata cu curele subtiri de piele maro, de membrele superioare, inferioare si de cap. Cum am ajuns acolo? Brusc, corpul imi tresare, ca o ultima incercare disperata de a scapa din ghearele lugubre ale mesei de operatie. Defocalizez imaginea si observ cu stupoare ca nu eram singura. Siluete albe, parca desprinse din cearceafurile pe care eram intinsa se miscau frenetic pe langa masa. Siluete fantasmagorice, patate de stropi de viata, ultime dovezi ale existentei mele vivide. Una dintre siluete se apleaca peste carcasa mea grotesca si spasmul acela greoi o mai scutura o data.
“Am pierdut-o”.
Pluteam deasupra acestei imagini terifiante, incercand cu disperare sa-mi amintesc cum am ajuns acolo, de ce s-a ajuns acolo? Parca atunci cand mori intreaga viata iti trece prin fata ochilor, ca un film derulat pe fast forward. Unde imi sunt amintirile? De ce nu pot sa ascund imaginea aceasta intr-un sertaras al mintii pentru a putea sa rascolesc prin sifonierul vietii mele? Panica! Sunt o masa de panica, de angoasa, as tremura daca as fi compusa dintr-un material tangibil. In sala a inceput sa ploua. Plang. Siluetele au devenit translucide. Camera se inunda, ma inec. Aer! Ma dor plamanii, respir foc. Nu ma pot misca. Aud sunete dar nu le pot deslusi. Un amalgam cacofonic de sunete mecanice, voci si pasi imi ataca timpanele. O arsura puternica imi inteapa ratul. Se extinde ca incendiul provocat de vara australiana. Mi-e somn!
Ma trezeste asprimea stropilor de apa picurati pe chipul meu deshidratat. Poate ca nu am murit. Daca eram moarta nu as fi simtit apa. Fac un efort supraomenesc si deschid ochii. Este Ea, prietena mea cea mai buna. Este langa mine si incerca cu delicatete si ardoare sa ma trezeasca. Doamne, sper sa nu fiu moarta. Este ciudat cum in astfel de momente limita pana si cel mai convins ateu incearca sa se refugieze in bratele unei divinitati, unei forte superioare intelegerii muritorilor de rand.
Vreau sa ma conving ca inca fac parte din cotidian si incerc sa ma ridic sa-i ating fata, sa o strang in brate si sa o asaltez cu intrebari, dar o durere procustiana imi invaluie coloana, trunchiul, creierul, fiinta. Este clar, ma doare, deci traiesc. Durerea insuportabila imi provoaca greata, camera este acum un titirez aruncat de o mana priceputa. Intuneric. Somn.
Aer curat. Cantec de pasarele ascunse in copacii inalti. Imaginile se deruleaza incet. Ma plimb. Sunt cu Ea. Picioarele-mi sunt goale, corpul acoperit doar de o panza asezata parca pentru a-mi usura durerea, pentru a-mi crea o falsa impresie de libertate. O vad cum imi vorbeste fevril, agitandu-si bratele, miscandu-si buzele ca un colibri aripile, dar nu aud nimic. Nu aud decat un zgomot mecanic ritmic, un zgomot preluat din natura umana, e atat de cunoscut, dar nu-l pot deslusi in ceata amintirilor. Se opreste din vorbit. Se uita cu curiozitate spre carpa banala care imi acopera goliciunea. Isi intinde mana. Durere! Durere ingrozitoare, cumva am trecut printr-un portal invizibil si am ajuns in dimensiunea durerii. Lucifer ar fi chiar fericit daca ar putea-o transfera in micul si voiosul sau parc de distractii. Iar vad totul ca pe un film. Ma vad stand nemiscata in mijlocul aleei. O vad tragand de o ata care imi iesea din vesmantul improvizat. Incerc sa focalizez. Doamne! Opreste-te! Nu este ata! Este un cablu! Este un cablu negru, gros, ce-mi incolaceste coloana. Trunchiul meu este o reclama ieftina la farmacii. Durere, durere, durere, intuneric!
Sunt intr-o incapere, cred. Este atat de intuneric incat sunt convinsa ca orice fascicol de lumina ar fi inghitit cu lacomie. Intind bratele. Cabluri! Incerc sa-mi gasesc portita de scapare. Ma impiedic la fiecare pas. Cabluri! Durere! Trebuie sa scap. Imi continui fuga sisifica. Ma impiedic de un obiect de sticla care se sparge in mii de cioburi. Un miros intepator invadeaza incaperea. Trebuie sa merg mai departe. Dupa cativa pasi, acum insangerati, ma lovesc de un perete. Incep sa pipai cu disperare, cu speranta oarba. Gasesc intrerupatorul. M-am inselat. Intr-o clipita camera este inundata de lumina. Cabluri! Oameni atarnati de tavan, oameni aruncati pe jos si in paturi suprapuse. Cabluri care ii incolacesc si pe ei. Caldura insuportabila! Este atat de cald incat pot vedea valurile de fierbinteala. Lichidul cu miros intepator era gaz. Ardem! Caut o usa da simt cum pielea imi devine prea strimta, ca o haina pe care o speli cu apa rece si se micsoreaza cu doua numere. Durere, caldura, arsura, miros de Ignat.
Imi este cald si sunt transpirata. Gatul si buzele imi sunt uscate. Ma ridic. Niciodata nu am rasuflat cu atata usurinta. Sifonierul maro, perezii roz, asternuturile brodate si pijamalele pufoase sunt elemente cauzatoare de fericire. A fost doar o alta partida incinsa cu Morpheu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu